#MeToo: Mentalitatea colectivă trebuie să se schimbe, dar e nevoie de solidaritate

Să plecăm de la definirea termenului. Dacă ne uităm în DEX, găsim la verbul „a hărţui” următoarea descriere: „ a desfășura atacuri scurte și repetate asupra inamicului cu scopul de a-i provoca panică și de a nu-i permite pregătirea unor acțiuni de apărare", până la urmă.

Genul acesta de comportamente nu este unul obişnuit, ci unul care se desfăşoară în anumite contexte, unde agresorul este cel care deţine într-un fel o anumită putere sau o influenţă asupra victimei, spune psihologul Mirela Horumba pentru Revista CARIERE. Şi mai mult, el nu se desfăşoară „ la vedere”, ci într-un mediu în care cei doi protagonişti sunt într-un spaţiu privat.

Un aspect foarte important este să nu facem confuzii.

Din perspectiva persoanei agresate, poate apărea sentimentul de neputinţă care poate fi confundat foarte uşor cu toleranţa. "Practic, acest tip de comportament nu este acceptat, ci persoana supusă hărţuirii are sentimentul că nu poate face altfel, că este într-o situaţie fără ieşire. Nefăcând nimic să se apere îi întăreşte agresorului convingerea că poate continua, ceea ce se întâmplă şi în realitate. Repet, nu este vorba de toleranţă aici", punctează psihologul.

CITEȘTE ȘI: O provocare structurală a României, care ar trebui să pună presiune pe sistemul de educație (II)

Am vrut să aflăm de ce exisă cazuri în care oamenii din jur nu intervin atunci când se întâmplă astfel de lucruri în autobuz, la o petrecere sau chiar la job. Ideea este că, în general, oamenii se uită ca la spectacol, fiind mai interesaţi să posteze filmuleţe pe Facebook decât să intervină în mod concret.

"Fiecare persoană poate avea propria abordare pentru care nu intervine, însă cea mai frecventă cauză este lipsă de informare, adică oamenii nu ştiu ce au de făcut în mod concret când sunt puşi faţă în faţă cu astfel de situaţii de viaţă. Adesea apare şi sentimentul de frică, în sensul că agresorul observă atitudinea salvatorului care ar putea deveni la rândul său victimă, iar atunci preferă să stea de o parte", spune psihologul.

Un efect important al campaniei #MeToo a constat în faptul că persoanele agresate şi-au spus povestea în spaţiul public, motiv pentru care s-a iscat o dezbatere aprinsă. Dar de ce nu vorbim cu francheţe despre lucrurile acestea la scurt timp după ce se întâmplă?

Evident că nu putem generaliza, însă există o majoritate pentru care tăcerea este de aur, deşi preţul psihologic plătit este unul foarte mare.

CITEȘTE ȘI: Cum s-a transformat piața muncii din România în ultimii cinci ani

"În primul rând, persoanele agresoare au un anumit statut sau rol social, de obicei, şi se presupune în mod eronat că există şi un anumit caracter asociat acestora, adică acea persoană în nici un caz nu poate face aşa ceva. Vorbim aici de prejudecăţi sociale, care le pot transmite victimelor fie că nu sunt credibile, fie că au făcut ele ceva care să provoace o astfel de atitudine. De cele mai multe ori dacă vorbeşti deschis rişti ca lucrurile să se întoarcă asupra ta pentru că deranjezi din perspectiva socială instituţii, familii şi alte categorii de persoane implicate", explică psihologul.

Aşa că e nevoie de schimbarea mentalităţii noastre, în condiţiile în care, de multe ori, cel care are putere are impresia că poate face ce vrea, inclusiv să agreseze, fără să suporte consecinţele?

Ei bine, aşa ceva e de dorit, numai că pentru a schimba o mentalitate colectivă este nevoie să să creeze sentimentul de solidaritate umană şi este nevoie de timp. "Însă legea are prevederi în acest sens, aşa că îmi place să cred că am făcut un pas înainte spre o mentalitate în care agresorii să fie descurajaţi să face astfel de fapte", spune psihologul.

Fiecare persoană care a trecut prin astfel de întâmplări nefericite are o poveste în spate. Însă de obicei, dacă eşti singur sau singură, riscul de a fi denigrat/ă şi pus/ă la zid este foarte mare. Tocmai de aceea o campanie de genul #MeToo e importantă pentru awarness, căci vezi că nu eşti singur şi prinzi curaj să-şi povesteşti experienţa..

"Cred că rolul unei astfel de campanii este tocmai de a conştientiza că astfel de lucruri se întâmplă şi poate cu ajutorul ei cei care se află în postura agresorilor vor începe să renunţe şi în acest fel poate contribui la scăderea numărului de astfel de abuzuri la adresa femeilor" şi a abuzurilor în general, a încheiat psihologul.

CE TREBUIE SĂ FACĂ ANGAJATORII PENTRU A CREA UN SPAŢIU DE LUCRU SIGUR

În România, Legea nr. 202/2002 este cea care reglementează egalitatea de tratament între femei și bărbați și lipsa totală de discriminare pe bază de sex (și nu numai) la locul de muncă (şi nu numai).

Astfel, pentru prevenirea şi eliminarea oricăror comportamente, definite drept discriminare bazată pe criteriul de sex, angajatorul are următoarele obligaţii:

• a) să asigure egalitatea de şanse şi de tratament între angajaţi, femei şi bărbaţi, în cadrul relaţiilor de muncă de orice fel, inclusiv prin introducerea de dispoziţii pentru interzicerea discriminărilor bazate pe criteriul de sex în regulamentele de organizare şi funcţionare şi în regulamentele interne ale unităţilor;
• b) să prevadă în regulamentele interne ale unităţilor sancţiuni disciplinare, în condiţiile prevăzute de lege, pentru angajaţii care încalcă demnitatea personală a altor angajaţi, prin crearea de medii degradante, de intimidare, de ostilitate, de umilire sau ofensatoare, prin acţiuni de discriminare;
• c) să îi informeze permanent pe angajaţi, inclusiv prin afişare în locuri vizibile, asupra drepturilor pe care aceştia le au în ceea ce priveşte respectarea egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi în relaţiile de muncă;
• d) să informeze imediat după ce a fost sesizat autorităţile publice abilitate cu aplicarea şi controlul respectării legislaţiei.

Legea definește conceptul de hărțuire sexuală astfel: "situația în care se manifestă un comportament nedorit cu conotație sexuală, exprimat fizic, verbal sau nonverbal, având ca obiect sau ca efect lezarea demnității unei persoane și, în special, crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor".

Apoi, este definită și discriminarea bazată pe criteriul de sex (în formă directă sau indirectă): "hărțuirea și hărțuirea sexuală a unei persoane de către o altă persoană la locul de muncă sau în alt loc în care aceasta își desfășoară activitatea, precum și orice tratament mai puțin favorabil cauzat de respingerea unor astfel de comportamente de către persoana respectivă ori de supunerea sa la acestea".

În plus, în lege se stipulează că angajaţii:

(1) Au dreptul ca, în cazul în care se consideră discriminaţi pe baza criteriului de sex, să formuleze sesizări/reclamaţii către angajator sau împotriva lui, dacă acesta este direct implicat, şi să solicite sprijinul organizaţiei sindicale sau al reprezentaţilor salariaţilor din unitate pentru rezolvarea situaţiei la locul de muncă.
(2) În cazul în care această sesizare/reclamaţie nu a fost rezolvată la nivelul angajatorului prin mediere, persoană angajată care prezintă elemente de fapt ce conduc la prezumţia existenţei unei discriminări directe sau indirecte bazate pe criteriul de sex în domeniul muncii, pe baza prevederilor prezenţei legi, are dreptul atât să sesizeze instituţia competenţă, cât şi să introducă cerere către instanţa judecătorească competenţă în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul ori reşedinţa, respectiv secţia/completul pentru conflicte de muncă şi drepturi de asigurări sociale din cadrul tribunalului sau, după caz, instanţa de contencios administrativ, dar nu mai târziu de 3 ani de la dată săvârşirii faptei.

Sancțiunea pentru încălcarea acestor obligații este o amendă contravențională între 3.000 și 100.000 de lei. Cine aplică aceste sancțiuni? În principal, Inspecția Muncii. În subsidiar, în anumite cazuri, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Pe Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, sancțiunile ce pot fi aplicate de CNCD pentru persoanele juridice se încadrează între 2.000 și 100.000 de lei.