Dacă optimismul ar fi o boală…
Vorbeam cu un prieten zilele trecute, dezbătând teoria "punctului fix al fericirii" ("happiness set-point"). În caz că n-ați auzit de ea, această teorie susține, cu argument științifice, că cel puțin o parte din starea noastră zilnică este datorată bagajului genetic. Studiile arată că ne naștem mai bucuroși sau mai triști și pare că avem un "punct fix" către care tindem să ne întoarcem indiferent ce evenimente ne marchează viețile.
Oamenii care au câștigat la loteria genetică a fericirii tind să fie sau să redevină veseli indiferent ce li se intâmplă, chiar și atunci când sunt loviți de tragedii. Cei genetic mai triști tind să fie nemulțumiți chiar când au parte de noroc și totul le iese așa cum și-au dorit.
Prietenul meu se află în a doua categorie – punctual lui "fix" al fericirii este mai degrabă în jumătatea "tristă" a spectrului. Eu sunt în cealaltă extremă – "dezgustător de optimistă", cum mi-a spus cineva de mult, mai în glumă, mai în serios. Asta îl condamnă pe prietenul meu la o viață plină de tristețe și îmi garantează cumva mie fericirea? Cu siguranță nu!
La fel cum există dovezi științifice care susțin ideea "punctului fix", există și argument solide care completează această teorie și arată că alegerile noastre joacă un rol crucial în cât de fericiți sau nefericiți ajungem să fim.
Prietenii, socializarea, căutarea sensului în ceea ce facem în fiecare zi, un exercițiu continuu de repoziționare a întâmplărilor neplăcute din viețile noastre – toate acestea sunt modalități prin care ne putem folosi liberal arbitru pentru a deveni mai fericiți, indiferent de bagajul genetic cu care am venit pe lume.
Pe măsură ce împărtășeam toate aceste idei cu prietenul meu, mi-am amintit de o credință pe care am avut-o mult timp – că îi poți face pe alții fericiți. Ba chiar, la un moment dat, îmi transformasem această credință într-un adevărat crez de viață, într-o misiune personală – eram convinsă că unul din rolurile mele importante era să aduc fericire în viețile celor din jur.
Ulterior am înțeles, în foarte mare parte din experiență, dar și din nenumăratele argumente din cercetarea despre fericire, că asta este imposibil. Nimeni nu poate face pe nimeni fericit. Ceea ce putem face, cu siguranță, este să ne facem unii altora viețile un calvar. Fericirea, acea stare atât de efemeră, după care alergăm întreaga viață, este fundamental o alegere personală. Ceea ce ne spune știința, și ceea ce putem cu ușurință observa în jur zilnic dacă suntem suficient de atenți, este că fericirea rezultă dintr-o combinație între bagajul nostru genetic, valorile și credințele noastre și, poate cel mai important, modul în care alegem să interpretăm experiențele pe care viața ni le scoate în cale.
Am citit acum ceva timp un articol scris de o tânără femeie al cărei soț tocmai murise de leucemie, după o luptă cumplită cu boala, care durase câțiva ani. Mesajul ei? Bucură-te de viață! Starea ei de spirit? Liniște. Atitudinea ei? Recunoștință pentru anii frumoși petrecuți alături de bărbatul iubit și pentru băiețelul pe care el nu-l va vedea crescând, dar care, pentru ea, reprezentă cel mai frumos cadou al dragostei lor.
Pentru mine acesta a fost un exemplu impresionant despre alegerea de a fi fericit, în ciuda oricăror tragedii. Nimeni în lumea asta nu ar putea s-o facă pe această femeie fericită dacă ea ar fi ales altfel. Și nimeni nu o poate îngenunchea dacă ea a hotarât să fie fericită și să se bucure de viață, chiar când viața i-a dat o palma atât de grea.
Astea sunt, desigur, doar gândurile mele, o simplă perspectivă, nicidecum adevăruri absolute. Care sunt gândurile voastre? Ce înseamnă fericire pentru voi? V-ați descoperit "punctul fix"? În ce fel v-ați exercitat puterea de a alege?
Alis Anagnostakis
Partner Mind Learners