Elisabeta Stănciulescu : Gândire pozitivă aplicată în rezolvarea problemelor (1)

Gândiţi-vă la o situaţie critică din viaţa dumneavoastră: un eşec, o greşeală, o dezamăgire, un atac urât din partea cuiva etc. Citiţi un paragraf, reţineţi "regula" formulată în titlu, opriţi-vă şi căutaţi un mod de a o aplica la situaţia dumneavoastră ; procedaţi la fel cu paragraful următor ş.a.m.d.

Dacă aş lua din povestea unui client toate detaliile necesare aici, aş risca să încalc fără voie promisiunea de confidenţialitate, aşa că mă iau pe mine însămi ca "material didactic".

La câteva luni după ce mi-am dat demisia de la universitate, am primit pe blog un comentariu în care un fost student îşi descărca extrem de agresiv frustrările generate de nepromovarea unui examen. Am descoperit apoi pe internet mai multe "complimente" de la aceeaşi persoană.

Cum poţi gândi pozitiv când abia ai depăşit o suspiciune de cancer, iar cineva îţi scrie "Credeam că eşti în mormânt până acum"? Când abia ai început să construieşti o nouă identitate profesională, cu nesiguranţa oricărui început, iar cineva îţi atacă brutal şi nedrept imaginea publică? Când afli că acel cineva te defăimează continuu de patru ani?!

1. Punerea între paranteze a problemei – temporar !

"Nu pune la inimă, nu lua în seamă, ignoră" – e sfatul pe care îl auzim cu toţii foarte des. Cu alte cuvinte: neagă realitatea, nu-ţi recunoaşte problema!

Sunt de acord că, pentru scurte perioade de timp, a pune între paranteze o problemă îţi poate fi de folos: îţi dă timp de reflecţie, iar schimbările naturale de context pot aduce resurse noi pentru găsirea unei soluţii. Dar una e să adopţi temporar o astfel de strategie şi alta e să vezi în ea rezolvarea problemei. O problemă nu dispare doar pentru că nu vrei tu să o recunoşti şi o ignori, dimpotrivă, în marea majoritate a cazurilor se agravează.

În plus, când ignori ostentativ un om, provoci în el cele mai negative stări emoţionale: eu nu cred că e o strategie înţeleaptă de viaţă.

Nu am luat o decizie imediat, mi-am dat timp ca emoţiile mele să se "aşeze". Apoi am scris o primă formă a acestui articol, ca mijloc de a pune mai multă ordine în gânduri; şi l-am publicat pe blog, ca mijloc de a-i comunica agresorului meu câteva lucruri.

2. Empatia: cum aş gândi şi simţi dacă aş fi celălalt?

Dacă aş fi el, nu dacă aş fi "în locul lui".Aici, limba română ne arată clar că nu avem o cultură a empatiei. Noi îi înţelegem pe ceilalţi doar dacă, punându-ne "în locul lor" – cu modul nostru de a gândi, simţi şi acţiona! –, am proceda la fel; doar dacă, altfel spus, recunoaştem în celălalt un alter-ego, un "e ca mine", "e de-al nostru". Or, empatia înseamnă a-l înţelege şi pe cel care simte, gândeşte şi acţionează altfel decât tine, face parte dintr-o altă clasă sau categorie, "trăieşte în altă lume": cum ai proceda dacă ai fi el, cu toate caracteristicile lui, cu biografia lui?

Ar fi nedelicat să intru aici în detalii legate de fostul meu student. Voi spune doar că oricare dintre noi ar putea face lucruri similare – dacă ar fi el, cu toate caracteristicile lui şi cu biografia lui.

De regulă, oamenii le generează altora suferinţe din cauză că nu reuşesc să şi le gestioneze pe ale lor: nu facem rău intenţionat nimănui atâta vreme cât suntem fericiţi. Când reuşeşti să-ţi dai seama ce anume îl determină pe in-amicul tău să dorească să te facă să suferi, ai toate şansele să simţi pentru el înţelegere, compasiune (nu "milă"), poate chiar simpatie.

3. "Nu o lua personal"

Auzim de multe ori "Nu o lua personal", însă de puţine ori ştim şi cum să facem aceasta. Iată cum : depersonalizaţi problema, situând-o într-un context social.

Un conflict are întotdeauna o dimensiune (inter)personală. Însă, în esenţă, e produsul contextelor sociale în care s-au format şi în care se întâlnesc persoanele respective.

Conflictul pe care îl discutăm aici e tipic pentru două categorii sociale pe care le personifică cei doi "actori": profesorii care aleg să păstreze standardele şi corectitudinea în notare se expun întotdeauna riscului de a fi blestemaţi, înjuraţi, denigraţi de studenţii care obţin note mai mici decât şi-ar dori şi nu ştiu cum să facă faţă eşecurilor şi să-şi asume responsabilitatea pentru ele.

Chiar dacă mi-a provocat iniţial destulă emoţie dureroasă, comentariul respectiv mi-a reamintit cine sunt, din ce categorie de oameni fac parte, şi m-a ajutat să-mi întăresc respectul de sine. Nimeni nu poate fi pe placul tuturor, iar eu am ales să fiu pe placul acelora – puţini – care fac eforturi să-şi realizeze interesele pe căi corecte, cinstite şi elegante. Mă simt mai puternică de fiecare dată când re-conştientizez care este lumea mea, aşa că am motive să spun "Mulţumesc".

În termeni practici, eu nu puteam face nimic ca să evit conflictul: mingea era în terenul fostului meu student, care ar fi avut nevoie să înveţe să facă faţă eşecurilor şi să-şi asume responsabilitatea pentru ele, şi în terenul guvernanţilor, care ar trebui să gândească programe educative consistente în acest sens.

4. Identificarea diferitelor teme dintr-un text sau dintr-o conversaţie, focalizarea pe cea mai pozitivă dintre ele şi "re-cadrarea" ei

Comentariul pe care l-am primit conţinea o singură propoziţie fără injurii directe: "Te dai mare intelectuală de rasă şi mare socioloagă". Intenţia a fost, evident, aceea de a jigni. Însă, dacă o "re-cadrez" (o situez într-un alt cadru de interpretare), propoziţia aceasta implică un compliment involuntar: faptul că termenii care i-au venit ne-prietenului meu în minte, spontan şi într-un moment de furie, au fost "intelectuală de rasă" şi "mare socioloagă" – pe care eu nu mi-i asumasem niciodată, de vreme ce renunţasem deja, prin demisie, la postul de profesor universitar – echivala cu o recunoaştere involuntară, subconştientă, a unui nivel ridicat de performanţă. Iar o recunoaştere involuntară venită de la o persoană care nu te iubeşte e mai flatantă decât un compliment venit de la un prieten şi contribuie foarte mult la creşterea încrederii în sine. Un nou motiv să spun "Mulţumesc"!

În articolul viitor, voi continua cu alte trei "tehnici".

Aici, vă invit la dialog. E posibil ca şi dumneavoastră să fi aplicat deja aceste "reguli", fără să le conştientizaţi ca atare, sau să fi apelat la alte "tehnici" eficace. I-aţi ajuta pe mulţi dacă ni le-aţi împărtăşi la "Comentarii".

Elisabeta Stănciulescu este licenţiată în Filosofie şi doctor în Sociologie. A avut puterea sa renunte la postul de profesor universitar şi a ales să lucreze ca expert independent, oferind servicii de dezvoltare a capitalului uman.

• Pentru organizaţii: managementul echipei, comunicare constructivă, gestiunea stresului, cercetare-dezvoltare.
• Pentru persoane fizice: suport în rezolvarea unor probleme personale, de cuplu, familie, educaţie, muncă.

Detalii şi articole la: http://elisabetastanciulescu.ro