Liderul imperfect

Cel mai valoros lucru pe care îl poţi face este să greşeşti – pentru că din a fi perfect nu vei putea învăţa nimic – Adam Osborne

Am cunoscut-o pe Maria prin intermediul managerului de resurse umane din firma pe care o conduce. Obiectivul pentru care Maria căuta un coach era legat de faptul că nu era mulţumită de performanţa ei ca lider al organizaţiei respective. Maria nu era la standardele pe care ea le setase pentru poziţia ei: să aibă răspunsul la toate întrebările, să aibă cele mai bune şi mai eficiente soluţii în tot ceea ce face ca lider, să poată să se descurce bine în orice situaţie limită, să nu mai facă greşeli… Avea sens ceea ce îmi spunea Maria, am văzut aceste aşteptări ale ei după modul în care a răspuns la telefon şi după grija acordată detaliilor din biroul ei. Maria dorea să fie perfectă!

De multe ori, când vorbim despre lideri, ne referim la ei ca la nişte modele de urmat. În literatura de afaceri, ei sunt descrişi ca persoane ce conduc echipe, ajutându-le să atingă obiective ambiţioase, coordonându-le performanţele şi orientându-le în direcţia urmată de organizaţie. Trebuie să ştie oricând să dea un răspuns, să înţeleagă miezul problemei atunci când aceasta se iveşte, practic, să ştie să coordoneze orice situaţie. Pe scurt, modelul setat este că cel care se află în fruntea organizaţiei trebuie să fie un lider perfect. La fel cum îşi dorea şi Maria să fie: să poată să inspire, să nu facă greşeli, să nu îi scape nimic… E real?

Mulţi cred că un lider bun înseamnă a fi un lider care nu greşeşte niciodată, care întotdeauna are soluţii, adică un lider bun este de fapt, un lider perfect. După acest raţionament, să privim puţin profilul următorului exemplu şi să previzionăm dacă este sau nu un lider bun.

Tânăr ce a intrat în armată cu dorinţa de a devein căpitan, poziţie ce i-a fost refuzată, acesta rămânând la stadiul de soldat. Mai târziu, nu a putut să se descurce în nici o afacere pentru că nu era suficient de organizat. Totodată, a avut numeroase eşecuri după ce a încercat să se implice în politică.

Acum că v-aţi format o idee asupra viitorului său ca lider, vă pot spune despre cine este vorba. Nimeni altul decât Abraham Lincon, unul dintre cei mai mari lideri in istoria americană.

Cu alte cuvinte, acei oameni care au reuşit să urce pe culmile succesului au urcat ca nişte oameni “imperfecţi”, care deşi nu aveau toate răspunsurile sau au greşit în numeroase privinţe, în cele din urmă au devenit adevăraţi lideri, dar au rămas tot imperfecţi.
Una dintre cele mai mari piedici ale eficienţei unui lider se referă la credinţa limitativă că liderul trebuie să aibă toate răspunsurile, să le ştie pe toate. Dar dacă liderul le ştie pe toate, însemnă că nu mai are nevoie de echipă. Dacă el are toate răspunsurile, angajaţii ce mai au?

Această aşteptare nerealistă şi ineficientă, creează pe de o parte tensiune din partea liderului pentru că nu este cel mai bun din echipă şi pe de altă parte, imaturitate din partea echipei, care se aşteaptă ca liderul să ştie mereu toate soluţiile. Adică nu îşi asumă responsabilitatea pentru munca lor – nu mai au loc, de fapt, pentru că şi-o asumă liderul pe toată.

Un bun lider nu este acela care nu greşeşte niciodată sau care nu apelează la ajutorul nimănui, ci dimpotrivă, este acel lider “imperfect”, care conştientizează că nu le ştie pe toate şi apelează la echipa sa pentru a găsi cele mai bune soluţii, împreună. Numai atunci când liderii conştientizează că sunt “imperfecţi” vor reuşi să evolueze cu adevărat, deoarece aşa pot colabora cu cei din jur şi îşi pot dezvolta oamenii.

Aceasta a fost şi lecţia pe care Maria a învăţat-o lucrând cu mine în calitate de coach: să fie lider pentru cei din jurul său fiind aşa cum este!

Cel mai bun lider nu este liderul perfect, ci liderul care se cunoaşte pe sine şi care îşi asumă să evolueze în fiecare zi. Este liderul care nu ştie întotdeauna un răspuns, dar care caută împreună cu echipa să găsească unul. Este un lider care poate greşi sau poate fi imperfect, un lider care poţi fi chiar tu!