Multă sudoare pentru o carieră europeană

Cine crede că România este departe de Uniunea Europeană se înşeală. Acum 17 ani eram aproape invizibili pe acest palier. Obţinerea vizei pentru a veni în Belgia era atunci o adevărată expediţie pentru un clujean. După un drum de o noapte la clasa a 2-a cu trenul, la primele ore ale dimineţii am mers pe strada Dacia, la Consultatul Belgiei, pentru a-mi depune dosarul de viză. Înghesuiala la gura consulatului era la ea acasă, şi nu vreau să redeschid traume pentru cei care au trecut prin aceste experienţe. După obişnuita transpiraţie fizică şi psihică reuşeam să ţin în mână paşaportul cu mult râvnita viză în jurul orelor 16 şi fuga la Gara de Nord. O nouă noapte de vis până la Cluj, dar ce mai conta, plecam în câteva zile la Bruxelles.

Şi ce drum până în capitala comunitară! Nici vorbă de avion, trenul era rege în acea perioadă. Înarmat cu un bilet de o lună, Interel, am pornit calea Europei, iar după vreo 5 trenuri schimbate şi 24 de ore eram în Bruxelles. Nu ocoleam de dragul plimbatului cu trenul, dar Austria nu era încă în Schengen, ceea ce făcea ca drumul cel mai scurt posibil să treacă prin Praga.

Cazarea cea mai ieftină din Bruxelles era oferită de hotelul Ascot, faimosul locaş al evreului plecat din România. Doamna Cristoiu mi-a oferit o cămăruţă de 8 metri pătraţi, ceva rezidenţă de pe rue Bordeaux, căci cam atâta puteam plăti cu cele 400 mărci o lună de cazare. Făcusem rost de o şapcă albastră cu steluţe europene şi mi-am început un mic tur al oraşului. Lumea se uita cam cruciş la mine şi spre seară înţelesesem că simbolurile europene nu sunt la fel de stimate în Bruxelles ca şi în România anului 1996. Când mi s-a explicat explozia preţurilor la imobiliare sau servicii datorită miilor de "expaţi comunitari", parcă înţelegeam mai bine belgianul de rând şi faţa sa chiorâtă la propaganda indirectă pe care o afişam. A fost ultima dată când am purtat acea şapcă.

Vine şi prima zi de stagiu. Un respect deosebit din partea tuturor. Nu conta că veneam dintr-un oraş, Cluj-Napoca, pe care cu greu îl vizualizau pe unde se află, toţi eram colegi în Parlamentul European. Legitimaţie de acces peste tot, materiale de citit care îmi dădeau frisoane prin conţinutul lor, totul pentru mine. În acea vreme stagiarii nu aveau PC-uri la discreţie, iar dacă doream să redactăm un material trebuia să utilizăm calculatoarele Centrului de Calcul din Parlament, bun prilej de a întâlni colegi din toate ţările Europei şi nu numai. Cladirile Parlamentului European erau în special pe Rue Belliard, practic eu făcând stagiu în clădirea care acum aparţine Comitetului Regiunilor. Iar clădirea de pe rue Wiertz (Spinelli) era doar în şantier, fiind dată în folosinţă cam prin 1998. Nu eram singurul român din incinta Parlamentului. Şi acum îmi aduc aminte de sfaturile doamnei Aneta Popescu-Black, constănţeanca lucrând pentru Parlament încă din 1991, fiind o adevărată comoară de informaţii practice.

Nu voi insista prea mult pe studiul pe care l-am realizat atunci, o analiză a situaţiei mediului înconjurător din Delta Dunării. E interesant însă să văd că acum Dunărea şi Delta ocupă locuri de top pe agenda institutuţională europeană. Timp de o lună am fost trimis în misiuni la Strasbourg şi îmi amintesc întâlnirea cu premierul României de atunci, Victor Ciorbea, surprins că un român îl interpelează pe culoarele Parlamentului; am petrecut câteva ore şi la Luxemburg, orăşelul-capitală, poate mai mic decât Clujul meu, dar gazda a numeroase instituţii europene.

Am trăit o lună a contrastelor, prezent fiind la întâlnirea Preşedinţilor Parlamentelor ţărilor din Europa Centrală şi de Est (Adrian Năstase de la noi) cu Preşedintele Parlamentului European, dar şi luam masa de prânz constant în parculeţul din apropiere, neavând bani pentru a merge nici la cantina Parlamentului. Atunci când prietenii mei erau la Costineşti pentru vacanţa estivală, eu descopeream Uniunea Europeană de la kilomentru zero, într-un Bruxelles care te cucereşte fără să îţi dai seama de ce. Şi nu vă închipuiţi că cele 21 de zile de ploaie au fost plăcute, dar tot acel sistem clădit în jurul simbolului european e copleşitor, îţi dă forţa de a continua.

Mi-am făcut într-o lună prieteni pentru o viaţă, iar cu mulţi dintre funcţionarii sau asistenţii de atunci sunt în contact, derulând apoi proiecte pline de sens. Poate cel mai exotic eveniment a fost selecţionarea mea în echipa de fotbal a Parlamentului European, dar nu vă gândiţi la ceva foarte formal. O gaşcă de funcţionari, recepţionişti ai instituţiei m-au primit cu braţele deschise pentru a forma o echipă şi pentru a învinge o echipă de campionat judeţean belgian.

Rememorez acele săptămâni din capitală europeană, care m-au făcut să revin, pentru a fi ales în cadrul Comitetului Director al studenţilor europeni de la Bruxelles (în aprilie 1997), pentru a începe un master în studii europene la ULB (în septembrie 1997), pentru a lucra la EurActiv (din 2001) şi pentru a derula alte iniţiative pe axul Bruxelles – România.

Ambiţia a fost cea care m-a impulsionat să pornesc de la Cluj spre ambasada Belgiei pentru o viză, iar apoi să mă reîntorc în capitala Europei, pentru că aveam un vis! Tot ambiţia a fost cea care a făcut ca în final visul să devină realitate!

Dan LUCA este Doctor în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, fondator în 2003 al Clubului “România-UE” Bruxelles. Are 41 de ani şi îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles de 16 ani. Predă cursul de “Tehnici de comunicare în UE” la universităţi din Bucureşti, Bruxelles şi Gorizia (Italia). Este autorul a 3 cărţi despre România afacerilor europene, Bruxelles-ul european şi dilemele comunicării. Încă din 2007 a lansat blogul www.casaeuropei.blogspot.com, cu obiectivul declarat: “Este un blog de opinie despre Uniunea Europeană şi despre modul cum românii sunt afectaţi de schimbările europene contemporane”.