Nimeni nu poate să joace rolul unei echipe întregi!

Cred că toți îi știm spusele lui Jordan: “Am ratat peste 9000 de aruncări în cariera mea. Am pierdut aproape 300 de meciuri. De 26 de ori am avut în mână lovitura decisivă care putea aduce victoria și am ratat. Am eșuat de foarte, foarte multe ori în viață! Dar exact din aceste motive am reușit!”, spuse care reprezintă după mine unul dintre cele mai bune exemple de perseverență și atitudine pozitivă față de eșec.

Puțini probabil știu că tot el a spus: “De câte ori m-am antrenat și eram extrem de obosit și cu gândul să mă opresc, am închis ochii și mi-am văzut numele pe lista din vestiar. Iar acest lucru m-a făcut să continuu!”

Pentru mine, aceste cuvinte înseamnă implicare 100%, acea “accountability” intraductibilă în română printr-un singur cuvânt, înseamnă echipă înainte de toate și gândul că “împreună putem reuși!”.

Se spune că “Unu este un număr prea mic pentru a realiza ceva măreț!” și sunt întru totul de acord! Oricât de mult am admira realizările individuale, adevărul este că nicio persoană nu a reușit să realizeze singur nimic de valoare, fără o echipă în spate. Chiar dacă un sportiv campion este singurul care primește medalia de aur, aceasta este de fapt a întregii echipe cu care a lucrat și care a făcut posibilă victoria.

La fel se întamplă și în business: există un singur CEO, sau CFO șamd. Însă rezultatele fiecăruia sunt de fapt și rezultatele echipei! Și cred că acesta este și un răspuns foarte bun la întrebarea “De ce să-mi pregătesc echipa?”

Și totuși, deși sunt extrem de evidente beneficiile muncii în echipă, mulți preferă să fie “lupi singuratici”. Sunt câteva motive, eu am identificat vreo 4, iar unul dintre ele chiar este scuzabil, pentru o anume perioadă de timp. Este vorba de cei care sunt motivați de autonomie. Așa sunt ei construiți, așa cred că pot ajunge la obiective. Le place să fie independenți, nu le plac întrunirile și meeting-urile, le place să se implice în proiecte, dar să nu fie dependenți de nimeni, dacă s-ar putea, chiar să-l ducă ei singuri până la capăt. Am spus că-s scuzabili o anumită perioadă deoarece motivația profesională se mai schimbă cu timpul, iar dacă realizează că au o astfel de motivație, pot măcar, păstrându-și autonomia, să acorde credit echipei din care fac parte.

Dar să revenim la celelalte 3 motive! Primul ar fi ego-ul! Acela care ne spune “Cum să nu pot fi eu în stare să rezolv asta? Eu? Cel care…” iar aici începem să enumerăm toate realizările pe care le-am avut înainte, alimentându-ne ego-ul, în locul conștientizării persoanelor care ne-au fost alături atunci când noi realizam acele lucruri.

Alt motiv ar fi lipsa de încredere. În sine și în cei din jur. Refuzăm să promovăm munca în echipă din cauză că ne simțim amenințați de ceilalți. Dacă or să ne ia locul? Dacă pic eu pe locul 2? Dacă se remarcă altcineva? De când lucrez executive coaching, adică mai bine de 8 ani, nu am văzut niciun lider adevărat care să nu-și crească echipa! Mereu spun și accentuez și acum: un lider crește lideri, nu follower-i!

Și ar mai fi un motiv: acela de la început de drum de manager, atunci când nu știi să delegi și crezi că poți face tu totul singur, evident, mai bine decât ceilalți! După mine asta se cheamă naivitate, însă, la acel stadiu, este normală. Important este să trecem peste ea!

Și o să închei cu un fragment din “The Finishing Touch” care, deși destul de lung, cred că adună esența pasului următor pe care eu, personal, am observat că ar fi timpul să îl facem cu toții, acela de a crea relații sănătoase și echipe sănătoase cu cei din jur!

“Nimeni nu poate să joace rolul unei echipe întregi. Avem nevoie unii de alții. Ai nevoie de cineva, iar cineva are nevoie de tine. Nu suntem insule izolate. Pentru că motorul vieții noastre să funcționeze la cote maxime, trebuie să ne bazăm pe suportul celor din jur, oferindu-le la rândul nostru sprijinul de care au nevoie. Trebuie să apelăm la semenii noștri și să răspundem nevoilor lor. Trebuie să dăruim și să primim. Să mărturisim și să iertăm. Să întindem mână, să îmbrățișăm, să avem încredere… Pentru că nimeni nu este atotștiutor, independent, capabil de orice… trebuie să încetăm să acționăm ca și cum am fi. Ducem oricum o viață destul de singuratică fără să mai interpretăm și acest rol prostesc. Jocul s-a terminat. Putem începe să creăm legături!”

Să fie oare cuvinte prea mari pentru o echipă de business: dăruim, primim, mărturisim, iertăm, îmbrățișăm? Poate că nu! Eu le-am văzut și trăit în sport! Și tot acolo am văzut și medaliile de aur!

Dana Burghel – Work–Life Balance Coach

Oblio Learning – authentically different