Singurătatea este benefică!

“Singurătatea este benefică”!?

De unde știu că este benefică sau nu?

Fiecare are propria interpretare despre subiect, și fiecare are dreptate despre interpretarea lui. Eu nu pot decât să vorbesc din propria experiență, nu ma interesează să îmi dau cu părerea.

În engleză sunt doi termeni care au o lume de diferență între ei: “alone” și “lonely”. Pot să fiu singură și să nu mă simt de una singură. Pot sa fiu cu mulți oameni și să fiu foarte singură. La care “singuratate” să ma refer?

Pentru că subiectul a fost sugerat de o femeie, pentru femei, intuiesc în spate o “singurătate” anume: multe femei nu au un partener în viață… încă (spun “încă” pentru că speranța moare ….ultima; nu se zice așa?).

Am ales să vorbesc de această “singurătate” și dacă ajungem undeva cu această conversație, acel undeva va lămuri și alte feluri de “singurătate”.

Cândva, pe la 28 de ani, am avut o revelație. Când acest lucru s-a întâmplat, aveam 54 de kilograme, bronzată, cu pistrui, o adevărată frumusețe. Lucram pe cont propriu, eram liberă, aveam bani. Viața putea, și aveam tot dreptul, să fie magică.

Cu toate astea, din cauză că nu aveam o relație sentimentală, un partener în viață, mă simțeam ca o surcică uscată și fără valoare. Mă simțeam singură (cu toată conotația gri spre negru).

Pe dinauntru nu aveam nici un centimetru de pământ ferm pe care să stau. Mergeam pe pământuri mișcătoare.

Nesiguranța, weekend-uri petrecute de una singură, făcând una sau alta, trecând timpul. Neființă totală. Așteptam să fiu salvată de la “neființă”. Disperare ascunsă cu activitate frenetică. La 28 de ani mă gândeam deja că începusem să miros a “fată bătrână”.

Când am avut acea revelație, am văzut de unde venea gândul că TREBUIE să AM pe CINEVA, că trebuie să am o familie, că nu trebuie să fiu… singură.

Era o conversație care mă înconjura pe mine, îi înconjurase pe părinții mei, pe toată lumea, “toată lumea știa” că pentru a fi împlinit trebuia să “ai pe cineva” cu care să “întemeiezi o familie”.

Conversația era ca aerul, peste tot, subtilă și învizibilă, dar la fel de reală ca aerul (chiar dacă invizibil) pe care dacă nu-l respiri mori.

Am văzut că, fundamental, trăiam într-o conversație că eram “mai puțin” dacă eram singură, și “trebuia” să am pe cineva cu mine, să fiu cu cineva, ca să fiu întreagă.

Eu nu gândisem acea afirmație, acel gând; plouase pe mine, nu avusesem un cuvânt de spus. Mi-o însușisem fără drept de apel, ca toți ceilalți.

Tot uitându-mă, în fiecare moment al existenței mele, la ce “nu aveam”, viața mea era un infern interior. Mă amorțeam ca să nu îl trăiesc, cum puteam: țigări, alcool, etc., îl ascundeam sub covor prefăcându-mă că nu mai este.

Mai nou, am citit cuvintele unui mare maestru iluminat, Nisargadatta Maharaj, care spune ceva care îmi dă fiori când mă gândesc că asta a fost de fapt revelația mea: “niciodată nu vrei ce ai și ești așa de prins în a vrea ce nu ai; asta te-a făcut să suferi, te face să suferi, și te va face să continui să suferi; sunt perplex că nu te trezești să faci exact invers: să vrei ce ai și să fii fericit. Este atât de simplu, ai putea fi fericit”

Aici este secretul unei vieți împlinite, în cuvintele maestrului; le-am avut ca experiență în propria viață.

DAR, nu-i ușor de auzit.

Pentru mulți cuvintele astea scrise nu vor face sens, nu le vor putea auzi.

Condiționarea de a accepta orbește conversațiile care au plouat peste noi, cu prezumția că sunt adevărul absolut, ne oprește să vedem sau să auzim ce este atât de simplu.

După ce am avut această revelație, am fost prezentă, cu compasiune, la propria ființă: mi-am văzut mâinile, fața, corpul, mi-am apreciat reușitele în viață, mi s-a îndulcit vocea și privirea, m-am acceptat, apreciat și iubit cum eram, fără calificative de nici un fel (frumoasă, urâtă, bătrână, tânără, singură, deșteaptă, proastă, norocoasă, nenorocoasă, singură, etc….); nu mai trebuia să fiu în vreun fel sau altul, cum eram era absolut așa cum trebuia să fie; și Doamne, ce fericire mi-a invadat sufletul.

Până într-un an m-am căsătorit și am întemeiat o familie de vis, am trăit o viață extraordinară, am trei copiii extraordinari.

Cum a fost posibil?

Mi-am asumat că această conversație pe care o aveam în minte, “că sunt împlinită doar dacă…” este o conversație care nu-mi aparține.

În acel moment am fost liberă de ea.

Apoi, pentru că nu aveam nevoie de nimic și nimeni să mă “împlinească” eram împlinită. Fiind împlinită, eram destinsă, așa cum eram și nu eram, relaxată, fără agendă ascunsă (la vânătoare de ceva sau cineva), viața curgea în armonie, mă bucuram de fiecare clipă. De una singură sau nu, viața mea era frumoasă și împlinită.

Când ești în pace cu tine, ești ok oricum ești, ești “acasă” cu tine, despre ce “singurătate” vorbim?!

Experiența mea a fost provocată de contactul cu educația non lineară.

Aceasta este o educație care îți redă libertatea și demnitatea de a gândi pentru tine. Există pe planeta noastră, de peste 30 de ani, această educație.

Connie Larkin, Transformational Leader, Coach, cu experiență în educație nonlineară de peste 30 de ani.