Starea naturală a omului este bucuria

Ținând cont că sunt spusele „celui mai fericit om din lume” ar trebui să fie și adevărate. Dar oare fiecare dintre noi crede asta? De ce ar fi obligatoriu să trăim experiențele pe care viața ni le oferă? Cum am putea să ne ferim de cele mai puțin bune și să le alegem doar pe cele mai bune? Avem un destin bine scris dinainte căruia i ne supunem sau chiar există liberul arbitru?

Pe de alta parte, putem alege ce să simțim atunci când trăim o experiență oarecare? Putem alege liniștea, seninătatea sau chiar bucuria în momentele dureroase? Este posibil, să spunem, ca atunci când moare cineva drag, să privim totul ca pe ceva normal și să ne păstrăm liniștea? Un călugar tibetan, la unul dintre cursurile susținute în București acum câțiva ani de zile a spus printre altele „un excelent exercițiu de trezire din realitatea imediată este acela de a face curat în dulapurile cuiva care tocmai a murit”. Deși este străină de mine o asemenea experiență (încă), cred că este un bun prilej de a-ți da seama de inutilitatea multor lucruri din viața noastră, considerate în trecut foarte importante, inclusiv inutilitatea suferinței, sub orice formă s-ar manifesta în noi.

Căutăm plăcerea și evităm durerea exact ca și animalele. Spre deosebire de ele, însă, mintea noastră poate să gândească în trecut și în viitor. Iar de aici vin toate suferințele noastre: din trecut pentru că regretăm anumite decizii, deși de fiecare dată decizia luată este cea mai bună, conform circumstanțelor de atunci și a faptului că numai în prezent omul își poate manifesta capacitatea maximă, precum și pentru toate durerile transformate în suferință de-a lungul timpului; din viitor pentru că ne raportam la el cu nesiguranță sau teamă.

Osho spunea că „Starea naturală a omului este bucuria.” Așadar, suferința pe care fiecare dintre noi o simte de-a lungul vieții este de fapt o alterare a stării noastre naturale. Suntem „bolnavi” ori de câte ori simțim durere… Și atunci ce-i de făcut? Cum am putea să trăim în bucurie din ce în ce mai des? Cum am putea să trăim în bucurie tot timpul?

Mi se pare că o viziune mai largă, prin perspectiva faptului că fiecare dintre noi acceptă să schimbe ceva la el atunci când simte suferința este punctul de pornire. Emoțiile se schimbă atunci când se schimbă circumstanțele! Ar putea fi oare și invers? Cât de dependenți suntem de emoțiile noastre în modul în care percepem realitatea? Dacă ajungem să credem și să integrăm că ne putem schimba emoțiile, atunci am putea ajunge să îl credem pe Ricard, iar durerea să devină o opțiune. Nefericită opțiune, ce-i drept, dar o OPȚIUNE, nu o OBLIGATIVITATE!

Cred că învățătura este mai importantă decât natura noastră umană, în sensul că prin învățare – iar când spun învățare mă refer la TOT ce se poate învăța: de la calcule aritmetice sau matematice complexe, până la a învăța cum să medităm, de exemplu – așadar, prin învățare putem ajunge să ne schimbăm pe noi, și mai apoi și lumea înconjurătoare. Un pas important ar fi să înțelegem că depindem de ceilalți: ceilalți ne dau de muncă, de mâncare, ceilalți ne îmbracă, ceilalți ne transportă șamd. Ar fi minunat să ajungem să dezvoltam un sentiment de gratitudine față de fiecare ființă în parte. Mai întâi datorită faptului că avem de ce să le fim recunoscători, așa cum am arătat mai sus și mai apoi, pentru că am putea să avem în minte (și-n inimă) ideea că fiecare dintre noi are doar două dorințe primordiale pentru această viață: să trăiască și să fie fericit. Purtând asta în noi ne-am putea reduce de fiecare dată suferința, chiar și atunci când celălalt ne rănește extrem de tare; el vrea doar să fie fericit… în fond… iar suferința lui (aproape de fiecare dată) este mai mare decât a noastră. Extinzând atitudinea și dezvoltând-o în noi am putea simți recunoștința pentru tot ceea ce ne înconjoară. Iar acesta este primul pas important și valoros în a opta pentru a ne trăi viața în bucurie.

Și totuși, suferința vine câteodată, și, în ciuda eforturilor, ne este greu să alegem bucuria. Spuneam mai devreme că mintea noastră poate să gândească în trecut și în viitor și că de aici ne vin și suferințele. Putem alege câteodată să ne schimbăm gândurile și buna dispoziție, însă ni se poate întâmpla prea rar și pentru prea puțin timp. Atunci este necesar să ne întoarcem un pic cu gândul în trecut. Ira Byock spune că avem patru metode la îndemână de a ne rupe de trecutul dureros, astfel încât prezentul trăit în bucurie să fie la îndemâna oricui:

– Să îi iertăm pe cei care ne-au greșit, iar dacă se poate chiar să le spunem acest lucru. În acest caz cuvântul cheie este TE IERT!

– Să recunoaștem greșelile pe care le-am făcut; dacă se poate, să ne cerem iertare de la persoanele pe care le-am rănit. S-ar putea ca unele persoane să evite să ne acorde iertarea lor, însă noi am făcut tot ce ne-a stat în putință. Cuvântul cheie aici este: IARTĂ-MĂ!

– Să fim recunoscători celor care ne-au oferit suport de-a lungul timpului și, dacă se poate, să le mulțumim. Cuvântul cheie este MULȚUMESC!

– Să îi iubim pe cei care contează în viața noastră, inclusiv noi, și chiar să le-o spunem. Cuvântul cheie este TE IUBESC!

Un astfel de proces de iertare, recunoștință și iubire este lung, anevoios, dar transformator și face ca viața noastră până în momentul prezent să se „rotunjească”, iar lucrurile rotunde își contopesc sfârșitul în început (și invers) și sunt autosuficiente. Așa poate să ajungă și trecutul nostru: rotund și perfect integrat în noi, puternic susținător al opțiunii noastre de a alege bucuria!

Louise Hay spunea „Noi ne alegem părinții înainte de a ne naște, am căutat acei părinți care să reflecte cel mai bine tiparul mental asupra căruia trebuie să lucrăm în acestă viață.” Așadar, dacă asupra tiparului mental ar trebui să lucram, atunci să începem cu gândurile. Noi le creăm, noi le dăm viață, noi le putem schimba. Pur și simplu! Putem să alegem oricând să spunem, așa cum tot Louise Hay amintea „Acesta este un simplu gând, nu o realitate, iar gândurile pot fi schimbate!”

Așadar, ne naștem cu un scop, avem un drum de parcurs, obligatoriu. Însă opțional, și la îndemâna noastră, este modalitatea de a-l parcurge: alegând suferința sau alegând bucuria în fiecare moment al vieții noastre. Iar revenind la Ricard, înclin să îi dau și mai multă dreptate, sau chiar totală dreptate, de vreme ce Buddha însuși a spus „Durerea este inevitabilă, însă suferința este opțională.” sau, dintr-un alt timp și altă religie, așa cum a spus Epictet „Nu evenimentele ne influențează, ci modul în care le interpretăm.”

Dana Burghel – Work–Life Balance Coach

Oblio Learning – authentically different