Vom avea un nou şef!

“Vine un nou şef!” Şoaptele, bârfele, zvonurile şi într-un sfârşit anunţurile oficiale confirmă în mod gradual venirea unui nou sef.

Lumea se împarte în tabere fluide de persoane care se bucură sau nu de venirea noii persoane. Taberele sunt de cele mai multe ori emoţionale, formate din oameni care speră sau se tem de noua ordine ce va să fie.

Nu îmi aduc aminte să fi fost martorul vreunei noi înscăunări care să nu fi fost precedată de zvonuri sumbre. Adică de acele “informaţii” alarmiste privitoare la personalitatea sau atitudinea evident daunatoare faţă de cei care urmează să-i fie subalterni sau colaboratori de orice fel. După ani de zile de experienţă în venirea şi plecarea ritmică a managerilor, pot concluziona că această rumoare defetistă şi deja defensivă face parte din comportamentul nostru, al tuturor, faţă de schimbare. Este acea etapă a rezistenţei la schimbare în care ne auto-programăm să nu ne placa, să nu ne convină şi, dacă ne stă în putinţă, să ne împotrivim măcar şi mental.

Dacă noul venit va înlocui un şef actual, se declanşează la nivel personal şi colectiv o evaluare a prezentului manager. Ne-a fost sau nu aproape, ne-a ajutat sau nu, ne-a înţeles sau nu aspiraţiile şi problemele, ne-a apreciat, respectat şi răsplătit realizările, a fost sau nu drept, moral şi ferm, a fost bun sau rău cu noi, cu cariera noastră, cu viaţa noastră petrecută la birou. De fapt ne întrebăm dacă acest manager este un leader. În mod automat şi abrupt ni se relevă de fapt cerinţele pe care le avem de la cei care ne sunt superiori ierarhic. Şi ne aşteptăm cumva, poate prin absurd, ca noul venit să ni le Împlinească – în ciuda tuturor aparenţelor şi rezervelor noastre adulte.

Pe masură ce termenul de instalare se apropie, mecanismele de adaptare la mediu se activează şi ne îndeamnă să găsim acea poziţionare, acel mesaj, acea atitudine care să ne ajute în a ne menţine sau, şi mai bine, în a ne îmbunătăţi statutul. Încercăm să aflăm ce anume îi place, cum anume se comportă, ce rezultate a avut în anterioara poziţie. Ne uităm în propria oglinda şi încercăm să ne definim strategia de prezentare a abilităţilor noastre. Jucăm de fapt o partidă de sah virtuală în care ne calculăm mutările.

Şi toate aceste frământări sunt absolut normale, sunt psihologice. Eticheta de normalitate se poate pierde însă în eventualitatea în care instinctul nostru de conservare (re)devine sălbatic şi ne împinge spre renunţarea la propria identitate şi valori, la respectul pentru noi şi colegi, la corectitudine şi principii. Pentru că atunci jucam în afara limitelor şi ne faultăm pe noi şi pe alţii.

Mă întreb câţi din cei care vor ocupa o nouă poziţie de management se gândesc la toate acestea şi câţi vor lua în considerare motivul şi modul în care diverşi noi subordonaţi îi vor canta “Bine ai venit!”