Cum să trăiești o viață creativă
Sursa foto: Pixabay
Nu sunt un sportiv, dar în copilărie am încercat toate sporturile posibile. Am jucat și handbal, și tenis de masă, și fotbal, și baschet, și volei. Bucuria aceea a jocului mă ținea în priză. Și îmi plăcea să învăț lucruri noi.
Doar că, odată ajuns la liceu, am realizat că sunt mediocru la toate sporturile. Nu eram nici cel mai bun marcator, nici cel mai priceput la tehnici, nici măcar un fantastic apărător. Știam regulile, mă descurcam, dar cam atât. Prin urmare, entuziasmul meu, pe care îl consideram cel mai mare atu, s-a pierdut.
Treptat, am renunțat să mai fac orice sport, din simplul motiv că nu eram cel mai bun. Întâmplarea face că nici artele nu mă mai împlineau ca altădată. Nu mai desenam, nu mă mai bucuram de muzică. Talent ioc, voce ioc. Degeaba știam eu să bat măsura de patru pătrimi, dacă nu puteam să interpretez corect notele.
Așa că m-am axat pe materiile la care, în momentul acela, eram cel mai priceput: Chimie și Limba Română. Și am excelat la ele. Așa că, ulterior, am ales să merg la Facultatea de Chimie. Cu puținele informații de care dispuneam, aceea mi s-a părut alegerea cea mai potrivită. Doar că nu a fost așa. Am terminat cei trei ani doar pentru că muncisem prea mult ca să las totul baltă, în niciun caz ca să fac o carieră din asta. Și nici nu am făcut. Am decis să revin la cealaltă opțiune, care îmi plăcea și la care mă pricepeam, adică să scriu. Și așa am devenit jurnalist.
Iar acum, la aproape 10 ani de la momentul în care am apucat pe această cale, am ajuns la concluzia că am pierdut pe drum multe activități care îmi făceau plăcere, din simplul motiv că nu eram suficient de bun.
Momentul de ”a-ha!” a venit de unde mă așteptam mai puțin Nu înțelegeam de ce lumea aleargă și participă la maratoane. Credeam că e criza vârstei a doua. Dintr-o dată, toți se apucau de alergat, iar eu nu înțelegeam deloc de ce.
Așa că am stat de vorbă cu oameni care fac asta, de toate vârstele, cu diverse ocupații. Motivele au fost atât de diverse și minunate, încât mi-am pus întrebarea: eu când m-am simțit ultima dată așa?! Nu am găsit rapid un răspuns. Ce credeam era că alergarea nu e pentru mine. Chiar și-așa, m-am reîndrăgostit, grație istorisirilor acelor oameni minunați, de trăirea aceea. Și voiam să mi-o recapăt. Lipsea ceva din mine – fix acea bucurie.
Dar cum să trec peste teama că, orice aș alege, nu voi fi cel mai bun în ceea ce fac? Ce rost are să te apuci de ceva dacă nu vei excela? Gândurile astea mă măcinau. Știam că trebuie să faci lucruri pentru tine, lucruri care îți aduc bucurie, dar aveam senzația că dezamăgirea că nu voi excela va înăbuși orice.
Neștiind despre tumultul meu interior, colega mea, Felicia, mi-a vorbit despre cartea lui Elizabeth Gilbert. ”Big Magic” este despre cum să trăiești o viață creativă, îmi spunea ea. M-a intrigat. Cum adică?
Și îmi dă exemplul, prezentat în carte, al unei femei numite Susan, care practicase patinajul artistic în copilărie, dar renunțase în adolescență pentru că îi era clar că nu avea cum să devină campioană. De atunci nu mai pusese piciorul pe gheață. Asta până când, ajunsă la 40 de ani, și-a dat seama că se simțea împovărată. Prin urmare, s-a întrebat când fusese ultima oară cu adevărat creativă, bucuroasă și încântată? Răspunsul a uimit-o: când patina.
Așa că s-a întors pe gheață, dar nu ca să intre în competiții. Ci de plăcere. Nu și-a dat demisia, nu a făcut imposibilul să devină campioana care nu putuse să devină în copilărie. Pur și simplu, dimineața, înainte să se apuce de toate sarcinile și îndatoririle din ziua respectivă, mergea la patinaj. Și continuă să o facă de câteva ori pe săptămână, pentru că acesta este singurul lucru care îi dezvăluie o anumită frumusețe și transcendență a vieții sale, la care altfel nu poate ajunge.
În ”Big Magic”, Elizabeth folosește o metaforă frumoasă despre rolul pe care îl are frica atunci când ea vrea să înceapă ceva nou. Parafrazând, ea îi urează ”bine ai venit” fricii în călătoria în care pornesc împreună, știind că frica o va însoți, negreșit. Însă îi transmite că, pe parcursul drumului, are voie să stea numai pe scaunul din spate și, deși poate să-și exprime punctul de vedere, nu are voie să ia nicio decizie: nu va alege nici muzica, nici traseul și nici într-un caz nu va trece la volan!
Brené Brown vorbește în documentarul ”Call to Courage”, disponibil pe Netflix, despre o tehnică ce poate fi utilă atunci când pornești pe drumul creativității. Se numește ”povestea pe care mi-o spun mie însumi” și se referă la felul în care creierul croșetează scenarii atunci când nu are toate informațiile.
Pe plan emoțional, dacă nu cunoaștem intențiile din spatele acțiunilor sau vorbelor celorlalți, atunci este posibil să creăm cele mai negre scenarii, lucru care ne împovărează. Prin urmare, Brené sugerează să începem discuția cu sintagma ”povestea pe care mi-o spun eu însumi este”, iar apoi să descriem ceea ce ne imaginăm și cum ne simțim în legătură cu asta. În acest fel, interlocutorul își dă seama despre cât de important este ca intențiile sale să fie cunoscute și le verbalizează.
Cum se aplică tehnica atunci când vine vorba de creativitate? Ea rupe barierele de comunicare. Astfel, poți avea discuții sincere mai ales când primești sau ceri un feedback în legătură cu munca ta. Și apropo, Brené spune că feedback-ul care contează vine de la oamenii care te iubesc, dar nu în ciuda imperfecțiunilor și vulnerabilităților tale, ci datorită lor.
”Big Magic” și ”Call to Courage” sunt două surse de inspirație excelente pentru cei care vor să trăiască o viață creativă. Presărate pe alocuri cu umor inteligent, Elizabeth Gilbert și Brené Brown oferă niște insight-uri utile, inclusiv despre aspecte precum relația cu frica, ce înseamnă să fii curajos, fața mai puțin cunoscută a entuziasmului, perseverența și încrederea. Îți vor da impulsul necesar să trăiești viața creativă pe care ți-o dorești. Vă las să descoperiți voi mai multe. Eu mă duc la alergat.
Articol preluat din numărul 260 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.