Spiritul verii
“A venit vacanța
Cu trenul din Franța
Hai, copii, la joc,
Cărțile pe foc…”
Așa sună un cântecel din vremea copilăriei mele. Vacanța de vară era punctul culminant al călătoriei noastre printr-un an școlar. Vara era asociată cu ”a pune cartea în cui”, cel puțin cartea ce era ”obligatorie”. Nu însemna că nu mai citeam, dar citeam ce doream, când doream. Nu mai trebuia să facem zeci de probleme la matematică de la o săptămână la alta, nu mai trebuia să învățăm la fizică, să dăm lucrări de control, teze, ce mai? Venea vara, anotimpul libertății, al zilelor lungi ce parcă nu se mai terminau, al jocului, al lipsei de reguli, al mersului la țară (unde era bine, bunicii erau de obicei mai îngăduitori decât părinții), al celor 2-3 săptămâni la mare, unde ne prăjeam de-a dreptul (poate că nici soarele nu dogorea chiar atât de rău, poate că nici lumea nu era atât de preocupată de sănătate, poate că, fiind copii, nici măcar nu auzeam acele preocupări, nu ne interesau). Așteptam săptămânile la mare, le așteptam pe cele de la țară, la bunici, erau culmile vieții fără griji, ale răsfățului, ale libertății, atât cât ne permiteam atunci.
E drept că în timpul anului învățam mult, îmi amintesc că mergeam la liceu la 6 dimineața, unde profesoara de matematică făcea lecții cu noi la lumina lumânării, ca să ne pregătească pentru bacalaureat. Doamna profesoară avea un simț al datoriei foarte mare, ni-l inculca și nouă. Asta a făcut să am o notă mare la bac, la matematică, deși nu era tocmai ce îmi plăcea. Nu era la modă să faci meditații sau poate că nu am știut eu. Trăgeam din greu tot anul la toate materiile, visam la vară, visam la cărțile de care aveam să fac rost ”pe sub mână” și pe care aveam să le citesc pe nerăsuflate, zi și noapte, fără grija că urma să mă trezesc dimineața ca să merg la cursuri. În facultate a fost la fel. Învățam mult, iar vara parcă toată lumea era a mea. Vacanțele mele de vară aveau miros de nisip încins, gust de piele sărată, arsă de soare, de piersici mari și zemoase, de cărți și biblioteci, de aventuri mai mici sau mai mari, reale sau închipuite, de călătorii ale minții în locuri pe care le văzusem doar în niște reviste.
Mai erau două perioade pe care le așteptam cu nerăbdare: vacanța de Crăciun și vacanța de Paște. În jurul acestei triade formate din vacanțele de Crăciun, de Paște și de vară, se învârtea anul nostru școlar. Mentalul, energia, motivarea noastră gravitau în jurul lor.
Nu pentru toți e la fel
Cu toții avem probabil în sipetul personal amintiri felurite legate de vacanțele din vremea când eram elevi sau studenți. Aș spune chiar că poate de aceea asocierea verii cu vacanța, cu libertatea, a rămas impregnată în ființa noastră.
În ziua de azi, începând de prin iunie, mai toate conversațiile ajung la subiectul plecării în vacanță. Mulți oameni pleacă o lună, mulți cât mai departe, parcă vor să iasă din viața de aici și să exploreze alte teritorii. Și bine fac. Călătoriile, detașarea de cotidianul din timpul anului, ajută la reîncărcarea bateriilor, la repoziționare mentală, la identificarea unor noi oportunități, la creșterea creativității. Dar nu toată lumea poate pleca vara. În anumite industrii, vara este sezon plin și oamenii nu pot evada decât, eventual, pe termen mai scurt – câteva zile, weekenduri prelungite. Dacă lucrezi în vânzări sau în producție de înghețată, de bere, de prosecco, în industria hotelieră, există șanse să resimți ceva frustrare la job. Unii se obișnuiesc, acceptă că teritoriul lor vine cu niște limitări (nu sunt toate așa, de altfel?), alții se mai revoltă. Mai mult decât atât, în unele țări latine, programul companiilor ține cont de nevoia de odihnă. Acum ceva vreme, în Franța, într-o zonă între Bordeaux și La Rochelle, oamenii închideau la prânz pentru a merge acasă la masă și siestă. Un program care să țină cont de caniculă poate ar fi apreciat de unii și pe la noi.
Pe de altă parte, există în jur o presiune a vacanțelor reușite. Până la urmă, te străduiești un an, tragi din greu ca să ai o vacanță reușită; te duci în vacanțe exotice; acolo se întâmplă să te mai cerți în cuplu, familie, sau locul să nu fie chiar ca în poze. Și, oricum, orice ai face, nu ești ca influencerii de pe social media. Pe platformele sociale pare că ceilalți au vacanțe mai bune, mai speciale, mai luxoase, mai reușite. Veți spune probabil că nu este așa, că nu se compară nimeni cu influencerii. Nu declarat. Dacă ai 20 – 30 de ani, îți dorești să ai vacanțe similare cu cei din rețelele pe care îți petreci timpul, îți dorești mai mulți bani, mai multă libertate, mai multe petreceri în locuri care de care mai exotice.
Și ce dacă, ar putea spune unii? Care e treaba angajatorilor? Este bine să ținem cont de nevoile oamenilor, de dorințele lor, în limitele pe care le are fiecare, desigur. Vara poate scădea entuziasmul la serviciu, putem fi mai lenți din cauza căldurii, a unor dorințe neîndeplinite sau de neîndeplinit, mai ales în contextul vacanțelor perfecte etalate pe social media.
Ce pot face angajatorii. Idei de acțiuni
Iată câteva idei de acțiuni pe care companiile, managerii le pot întreprinde astfel încât oamenii să își mențină un nivel rezonabil de motivare vara:
Să lase ceva timp angajaților să gândească, să facă ceva și pentru proiecte pe termen mai lung, proiecte importante dar nu urgente. De multe ori suntem asemenea șoarecelui în roată, hiperactivi, însă la final de săptămână nu avem senzația de progres. Sunt, desigur, acțiuni mici, dar care nu pot fi amânate. De exemplu, trebuie să răspundem clienților la timp, să livrăm ce avem de livrat, fiecare în domeniul său. Dar contează pentru fiecare dintre noi să ne alocăm timp și pentru proiecte mai mari, importante pe termen lung. Acestea ne dau energia, entuziasmul, motivația necesare pentru fiecare zi.
De exemplu, vreau să lansez un proiect. L-am schițat, știu cum va arăta, ce vreau să pun în el. Tot amân lucrul efectiv la el pentru că am diverse altele care sunt importante, sunt urgente, dar care nu îmi vor da sentimentul că am avansat în a construi ceva pentru viitor. Mă las copleșită de tirania prezentului și a urgenței, amân pentru zilele când o să am timp. Dar ele nu vin dacă nu îmi pun specific în agendă timp dedicat acelui proiect. Toți ne gândim că “o să lucrăm la acel proiect când o să avem timp”, cândva în viitor. Acel cândva nu vine, de fapt, a tot gandi ca ne vom ocupa mai târziu poate fi o modalitate de a ”procrastina”, ca să folosesc un cuvânt la modă.
Să nu umple calendarul celorlalți cu ședințe. Asta e ceva ce tot aud la diverși clienți: “li se pun” ședințe în calendar. Cine le pune aceste ședințe? Diverse persoane, inclusiv managerul. Nu te poți aștepta ca cineva să fie productiv dacă e tot timpul în ședințe. Desigur, când ești în top management, în board, când activitatea ta depinde doar de comunicare, decizii analizate și luate împreună cu alții, este altă poveste. Dar nu toți suntem acolo. Avem nevoie de timp ca să mai și reflectăm, să învățăm, să ne facem planuri.
Să se asigure că promovează un spirit al onestității în cadrul echipei, în care nevoile oamenilor sunt luate în calcul, în care vin să spună când au nevoie de niște ore libere. Dacă tu, manager, te aștepți ca oamenii să fie sinceri, comunici acest lucru, cresc șansele să se și întâmple. Nu neapărat toți vor crede, nu neapărat se vor comporta în consecință. Am văzut de multe ori oameni care preferă să mintă, să oculteze adevărul decât să fie sinceri. Dar măcar știi că ai făcut tot ce ține de tine.
Să fie mai atenți la livrarea unor rezultate la timp decât la cât timp petrece cineva în birou sau conectat în Teams.
Ce pot face angajații
În spiritul corectitudinii, propun să ne uităm și la ce pot face angajații. Se vorbește în literatura de specialitate din străinătate despre “quiet vacationing”, într-o traducere non academică, “vacanță pe șest”, adică plecăm fără să ne luăm vacanță, nu răspundem la emails, mesaje decât cu greu, îi tratăm pe manager și pe colegi ca și cum nu și-ar da seama. Managerul și colegii își dau seama, poate spun, poate nu, însă nivelul de încredere a scăzut deja dramatic.
Dacă vrem să avem încredere, e important să acordăm încredere, să ne tratăm unii pe ceilalți cu respect, cu decență. Mă gândesc că orice manager preferă ca un angajat să îi spună că are nevoie de câteva ore libere pentru ceva personal decât să fie pus în fața unor situații neplăcute, în care sună și angajatul nu răspunde timp de câteva ore sau răspunde de la coafor, masaj, ca și cum e normal să fie acolo.
Filozoful austriac Karl Popper spunea că fiecare generație are sarcina de a-și redefini sensul istoriei. În acest spirit, poate că ar fi de dorit să lăsăm noua generație să își definească sensul muncii, al modului de a trăi, să explorăm modalități de a integra modul lor de a vedea munca și să ne reașezăm cu toții. Nu cred că doar o generație se adaptează alteia, ar fi ca și cum am umbla cu patul lui Procust după noi, căutând să îi ajustăm pe ceilalți după standardele noastre. Toți e bine să ne remodelăm până când ne găsim un modus vivendi mai adaptat vremurilor. Închipuiți-vă niște arici care încearcă să conviețuiască. Când se apropie, se vor înțepa, se vor răni; se îndepărtează, apoi se reapropie, puțin câte puțin până când găsesc formula în care se pot bucura unii de prezența altora, fără să sufere.
Foto: freepik.com
Acest articol este preluat din ediția print a
Revistei CARIERE nr. 291.
Pentru abonare, click aici
