Profesie și statut, o relație pe termen lung

Antropologul Alexandru Bălășescu arată că societatea românească a fost și continuă să fie tradițională, bazată pe ierarhii sociale puternice, orientare care a precedat și a supraviețuit perioadei comuniste. Ca în orice altă societate, elitele se regăsesc la un nivel la care restul populației doar aspiră. Faptul că în comunism elitele erau automat parte din nomenclatură a făcut ca populația să năzuiască la acest tip de apartenență, în detrimentul unui statut legat de profesie și performanță în sine. De aceea, și astăzi, mulți oameni în România aspiră mai degrabă la o funcție decât la profesionalism.

Unele profesii îți conferă automat recunoaștere: medic, profesor universitar sau, mai nou, antreprenor de succes. Există poziții instituționale sau funcții care conferă statut social: director, ministru, senator. Meseria de inginer, precum și profesiile tehnice, aveau un statut care, din păcate, și-a pierdut din prestigiu. „Odată cu reorientarea societății de la producție spre consum, aceste profesii par a fi mai puțin apreciate, deoarece nu par a avea o utilitate imediată.” Societatea de consum cu noile sale reguli s-a impus rapid în România, fără a parcurge o istorie care să conducă treptat în acest punct. În consecință, profesiile care par a nu avea un impact într-o logică a consumului nu mai oferă statut. Aici au contribuit și alte tipuri de dinamici sociale, cum ar fi implicarea unor profesioniști de marcă în politică, aflați probabil în căutarea unui statut mai înalt. Însă efectul a fost total contrar, de multe ori.

„De fapt, un statut social în România se dobândește prin orice mijloc posibil, căci mi se pare că a avea un statut e acum mai important decât a fi un bun profesionist… Expunerea în media și notorietatea publică, de exemplu, aduc mai mult status decât experiența profesională. Pe de altă parte, trăim într-o societate diversificată, mai ales în orașele mari. Acolo, statuturile sunt multiple și depind de «cercurile în care ne învârtim».”

Societățile distribuie un număr limitat de statuturi dobândite. Acestea se conturează și se obțin în cadrul competiției cu alți membri ai societății care aspiră la statut: student, manager, politician etc. Dobândirea lui este rezultatul unor alegeri individuale și al unei competiții. Se face prin efort și este însoțită de anumite costuri personale, întrucât îl obligă pe individ la alegeri de tip: carieră, relații sociale, loc de rezidență etc.

Cât priveşte percepția asociată unui anumit statut, sociologul Barbu Mateescu introduce ideea că aceasta diferă în funcție de categoria socială și preferințele pe care le au indivizii. În ochii publicului căruia ne adresăm, profesii diferite au statuturi diferite. Sociologul remarcă astfel că un statut înalt „este asociat cu un venit consistent și, în cazul publicului cu un profil educațional dezvoltat, cu dificultatea intelectuală implicată în exercitarea profesiei”. Contează mult și reputația organizației pentru care lucrează cineva. „Un angajat în domeniul resurselor umane e privit într-un fel de cercul de cunoștințe dacă lucrează pentru BNR, SRI sau organizații prestigioase din mediul privat, și cu totul altfel dacă își câștigă existența muncind pentru o firmă obscură.”

Existau statuturi sociale privilegiate în comunism? Funcțiile în partidul unic și în structurile de conducere sunt principalul răspuns, urmat de meseriile care permiteau accesul la bunuri de larg consum rezervate nomenclaturii, obținute „pe sub mână”, în condițiile în care magazinele erau goale în ultima decadă a comunismului. „Privilegiul era derivat din accesul la putere – o structură mai simplă și mai clară decât acum – și la bunuri occidentale. Aceste aspecte s-au acutizat mai ales în anii ’80, datorită deraierii economiei. Pe atunci, salariul era în mare parte irelevant, contând mai mult capacitatea individuală de a identifica rețelele prin care banii să fie transformați în bunuri cu distribuție limitată”, își amintește Barbu Mateescu.

„Societatea de consum cu noile sale reguli s-a impus rapid în România, fără a parcurge o istorie care să conducă treptat în acest punct. În consecință, profesiile care par a nu avea un impact într-o logică a consumului nu mai oferă statut”, spune Alexandru Bălăşescu, Antropolog.

Există și profesii care, după 1989, și_au pierdut prestigiul pe care îl aveau, cu precădere, cele care depindeau de activitatea statului. Mateescu observă și el că facultățile politehnice, cu excepția informaticii, și-au pierdut din atractivitate în fața absolvenților de liceu. „După căderea regimului comunist, profesii ca jurnalist sau avocat au crescut enorm în prestigiu datorită climatului economic nou: avocații puteau face bani, iar expansiunea mass-media din 1990-2010 a mărit vizibilitatea profesiei jurnalistice. În mod cert însă, profesorii au pierdut din prestigiu, motivul fiind că, financiar vorbind, profesia a pierdut pasul cu altele.”

Un jurnalist cu state vechi, convertit în manager de comunicare, Andreea Idriceanu Calev nu crede că profesia de jurnalist şi-a pierdut din statut. În opinia sa, statutul dobândit este al omului, al profesionistului, şi nu al meseriei. „Există jurnalişti de mare ţinută, pe care lumea îi admiră şi îi respectă, şi există alte categorii de formatori de opinie care nu sunt jurnalişti, dar sunt încadraţi în această categorie.” De aici, crede ea, vine şi această confuzie şi scădere a prestigiului profesiei. „Jurnalismul, ca orice meserie, are cutume. Dacă regulile sunt aceleaşi, diferenţa apare din modul în care le aplică fiecare în exercitarea ei. Cât de profund vrei sau poţi să fii, cât de mult timp poţi aloca unui subiect, cât de bine documentezi tema, care e tonul pe care abordezi sau spui povestea, ce vrei să semnaleze, să urmeze sau să schimbe după ce i-ai dat viaţă… Sigur că depinde ce domeniu acoperi, în ce tip de instituţie de presă lucrezi, care e politica editorială, cum înţelegi tu să îţi faci meseria”, spune Andreea Idriceanu Calev.

„Consumatorul de informație nu are timp – și poate nici educație – să discearnă care sunt sursele care merită cu adevărat atenție. Multitudinea de canale pe care acum te poţi exprima – ca jurnalist sau nu – a creat o explozie de opinii, de generatori de conţinut de diferite calităţi, care se confundă cu jurnaliştii. Consumatorul de presă (scrisă, online, audio, video) nu prea are timpul necesar să analizeze cine este cel care scrie sau spune un anumit lucru şi ce calitate (morală sau profesională) are să o facă. Şi acest fapt poate că a dus la scăderea prestigiului meseriei de jurnalist.”

„După căderea regimului comunist, profesii ca jurnalist sau avocat au crescut enorm în prestigiu datorită climatului economic nou: avocații puteau face bani, iar expansiunea mass-media din 1990–2010 a mărit vizibilitatea profesiei jurnalistice. În mod cert însă, profesorii au pierdut din prestigiu, motivul fiind că, financiar vorbind, profesia a pierdut pasul cu altele”, afirmă Barbu Mateescu, sociolog.

Theodor Paleologu descinde dintr-o familie de juriști, avocați și magistrați. Din această postură poate afirma că, din fericire, avocatura se bucură în continuare de recunoaștere socială, dar într-o altă manieră decât în interbelic sau înaintea Primului Război Mondial. Pe atunci, avocații erau mai degrabă niște vedete singuratice, cum era, de pildă, bunicul său. „Era, practic, o vedetă solitară, cum erau și celelalte figuri ale baroului – Istrate Micescu, Hanibal Teodorescu, I. Gr. Periețeanu, Grigore Iunian. Fără îndoială, erau vizibili în societate, iar în cazul lor era mai puțin important cât câștigau.”

Nu crede că profesia de avocat a pierdut față de perioada interbelică, ci doar că, pe atunci, prestigiul se cuantifica altfel. „O pledoarie de-a lui Micescu sau de-a lui Mișu Paleologu era un eveniment social comentat. Nu se poate spune despre niciun avocat de acum că ar avea o asemenea recunoaștere. În schimb, e sigur că au onorarii bune, mașini frumoase, un statut real.” Avocat, diplomat, politician – sunt statuturi care, prin forța lucrurilor, se bucură de recunoaștere. Și e firesc să fie așa, ca și pentru medici sau arhitecți. Theodor Paleologu nuanțează însă reflecția asupra statutului social cu reputația dobândită în cadrul branșei. „Reputația ți-o dau onestitatea, buna credință, efortul susținut, competența profesională – astea mai cu seamă contează. Respect mai mult un tâmplar care își face corect meseria, are gust, e priceput și e un om de bună credință, decât persoane care își exercită profesia asociată unui statut social înalt, dar care nu merită niciun fel de considerație din punct de vedere uman. Tare mă tem că în societatea românească lucrurile nu stau foarte bine din punctul acesta de vedere, și anume: mult prea mulți pun interesul imediat înaintea celui pe termen lung și înaintea reputației.”

În opinia sa, aspectul pe care îl avem de lămurit este în ce măsură veniturile sunt un criteriu sine qua non al măsurării statutului social și susține că, deși unele slujbe sunt mai puțin remunerate, nu le vei refuza atunci când ai de făcut o alegere. Își amintește de celebrul caz al președintelui companiei Ford, Robert McNamara, căruia i s-a propus să fie Ministru al Apărării, la un salariu de cel puțin zece ori mai mic, iar faptul că acesta a acceptat a fost o alegere justă. Fost diplomat, Theodor Paleologu spune că unele funcții în serviciul public sunt în sine o onoare atât de mare, încât pentru unii reprezintă mai mult decât un post bine plătit în privat. El însuși a renunțat la un job mai bine plătit la Berlin pentru a fi ambasador în Danemarca.

Este valabil prestigiul asociat funcției publice când vine vorba despre România? „Aici există o asemenea discreditare față de tot ce e legat de stat, încât genul acesta de logică nu funcționează întotdeauna. Nu sunt convins că în România noblețea serviciului public este înțeleasă sau apreciată în vreun fel. Hai să spunem că funcția de ambasador are o aură aparte, iar când ești ambasador nu te confrunți numai cu publicul românesc. Acolo unde ești ambasador, asta reprezintă ceva. Deși din punctul de vedere al protocolului, un ministru este peste un ambasador, când ești ministru riști să fii detestat de foarte mulți, pur și simplu pentru că aparții unei echipe cu care ei nu sunt de acord. Am evocat aceste exemple pentru că e vorba despre serviciul public la nivel înalt, asociat cu un prestigiu cu totul aparte. Însă e discutabil. Tare mă tem că, în context românesc, logica onoarei nu prea are ecou cu adevărat. Ideea de a servi statul nu e considerată, ca în alte țări, «calea regală» prin excelență.”

„Dacă ne uităm la alte culturi, a servi statul este cea mai nobilă activitate cu putință. În Franța, SUA sau în multe alte țări, asta are mai mult prestigiu decât orice altceva. Vorbeam mai devreme despre diplomație, care păstrează o aură pe care politica nu o are. Văd cât de multă lume vrea să absolve cursurile Institutului Diplomatic Român. Predau acolo și mă bucur foarte mult că o anumită cunoaștere a practicilor diplomatice se difuzează în societate, dar mă întreb care sunt motivațiile și de unde această fascinație pentru diplomație? Are un prestigiu mai mare decât alte forme de serviciu public!”

O altă meserie care are legătură directă cu experiența sa este cea de profesor, unde se observă o legătură între prestigiu și remunerație. „Salariile profesorilor universitari la nivel de lectori și de conferențiari sunt atât de mici, încât nu prea are cum să fie o cale cu adevărat atractivă, fără a mai vorbi despre clicile care din păcate există în universitatea românească. E clar că profesoratul are un prestigiu mult diminuat față de perioada dinaintea comunismului. Chiar și în comunism, profesoratul avea o mai mare recunoaștere decât e cazul acum. Toată lumea își dă seama că educația este una dintre cele mai mari probleme ale societății românești. Pe de altă parte, nu facem mare lucru pentru a ridica statutul celor care predau.”

„Uneori, legătura dintre veniturile obținute și statutul social este directă, pentru că «societatea» ne priveşte şi ne cântăreşte folosind criterii puţine, uniforme şi pragmatice”, comentează Dana Noujeim, Managing Partner al firmei de Executive Search Alexander Hughes. Alteori, legătura este indirectă: veniturile obţinute ne deschid (sau dimpotrivă, ne blochează) accesul către anumite orizonturi, activităţi sau hobby_uri care ne ajută să ne construim viaţa dorită, să ne desăvârşim ca persoane. E cert însă că doar veniturile nu sunt o garanţie absolută a unui anumit statut social – acesta se construieşte şi prin atitudine, educaţie, valori şi afinităţi.

Deși unele slujbe sunt mai puțin remunerate, nu le vei refuza atunci când ai de făcut o alegere. Fost diplomat, Theodor Paleologu își amintește de celebrul caz al președintelui companiei Ford, Robert McNamara, căruia i s-a propus să fie Ministru al Apărării, la un salariu de, probabil, cel puțin zece ori mai mic, iar faptul că acesta a acceptat a fost o alegere justă. El spune că unele funcții în serviciul public înseamnă în sine o onoare atât de mare, încât pentru unii reprezintă mai mult decât un post bine plătit în privat. El însuși a renunțat la un job mai bine plătit la Berlin pentru a fi ambasador în Danemarca. Este valabil prestigiul asociat funcției publice când vine vorba despre România?

„Aici există o asemenea discreditare față de tot ce e legat de stat, încât genul acesta de logică nu funcționează întotdeauna”, spune Theodor Paleologu, eseist.

Sunt profesii care au un statut social garantat? Generalizând foarte mult, răspunsul este da: profesioniştii cu un nivel înalt de specializare şi de ale căror competenţe depindem la un moment sau altul, cum ar fi medicii (în toate timpurile), specialiştii în «industriile zilei» – în ultimii ani, IT şi siguranţă informatică; cu câţiva ani în urmă, specialiştii în finanţe şi banking; mâine, poate, vor fi specialiştii în genetică, nanotehnologie sau alte domenii ale viitorului. În general, deţinătorii unor competenţe rare sau greu de obţinut sunt automat plasaţi în categorii sociale privilegiate.

Sunt profesii în societatea noastră care, deşi implică efort, aptitudini şi competenţe înalte, nu se bucură de statutul pe care îl merită? „Ne putem gândi la unele pe care le-am dori mai bine valorizate, mai încurajate să performeze; dar când tragem linie, fiecare dintre noi trăieşte şi munceşte la nivelul valorilor sale. Sigur că putem considera că profesorii şi învăţătorii, cercetătorii ştiinţifici, medicii sau judecătorii ar merita sau ar trebui să aibă un statut social mai solid. Dar, în final, omul sfinţeşte locul”. Ce se poate face pentru ca fiecare să se bucure de statutul social pe care îl merită? „Cred că ar trebui să începem cu noi înşine: fiecare să ne facem partea noastră de viaţă cu onestitate, corectitudine şi respect”, spune Dana Noujeim.

Funcţia oferă un statut pasager. Profesia rămâne

În timp ce statutul desemnează locul cuiva în reţeaua socială, rolul indică un model de comportament asociat unui statut, punerea în act a drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de statut. Antropologul american Ralph Linton considera că termenul de rol desemnează „suma totală a modelelor culturale asociate unui anumit statut”. Rolul include atitudinile, valorile şi comportamentul prescrise de societate oricărei persoane care ocupă un statut. Cum pot cei care au un statut social dobândit prin efort, aptitudini și competențe să își exercite și să se impună în rolul asociat statutului? În primul rând, e nevoie să își mențină profesionalismul. „Funcția oferă doar un statut pasager; profesia rămâne. Dacă profesia este doar «de a fi persoană publică», cum e cazul vedetelor, atunci statutul în sine e fragil și depinde de umorile publicului”, comentează Alexandru Bălășescu. În plus, e nevoie de pasiune și de perseverență. De comunicare și deschidere. De empatie și înțelegerea mediului în care evoluezi. Se dovedește că în societatea contemporană nu e suficient să faci lucruri extraordinare, e nevoie și să comunici despre ele. „A comunica bine înseamnă două lucruri: să faci lucruri bune și să spui că faci lucruri bune. Nu se poate unul fără celălalt. Dacă proiectezi doar o imagine de statut înalt fără o susținere profesională solidă, mai devreme sau mai târziu, imaginea se va destrăma. Invers, dacă faci lucruri bune și ai performanțe, însă nimeni nu știe… nu vei fi recunoscut(ă). Efortul este simultan și susținut.” Theodor Paleologu arată și el că numai pe termen lung putem vorbi despre o reputație solidă care îți asigură recunoașterea legitimă. „Un medic căruia nu-i pasă de pacienți, care se poartă urât cu ei și se lasă mituit, chiar dacă o fi având un statut social, nu cred că merită vreo recunoaștere adevărată. La fel, un arhitect care, pentru un beneficiu imediat, construiește o porcărie, nu merită niciun fel de recunoaștere profesională. Putem spune același lucru și despre profesori, și despre avocați, și despre politicieni. Asta este cu adevărat important: ca, pe lângă statut, să ne preocupăm mai cu seamă de reputație.”

Andreea Idriceanu Calev susţine că prestigiul într-o profesie este dat de seriozitate şi de cât suflet pui în ceea ce faci, pe termen lung. „Oamenii simt asta şi apreciază. De acolo vin apoi, în timp, recunoaşterea ta profesională, autoritatea şi felul în care îi poţi ajuta şi influenţa sau forma pe cei din jurul tău.”

„Sunt profesii care au un statut social garantat? Generalizând foarte mult, da: profesioniştii cu un nivel înalt de specializare şi de ale căror competenţe depindem la un moment sau altul, cum ar fi medicii (în toate timpurile), specialiştii în «industriile zilei» – în ultimii ani, IT şi siguranţă informatică; cu câţiva ani în urmă, specialiştii în finanţe şi banking; mâine, poate, vor fi specialiştii în genetică, nanotehnologie sau alte domenii ale viitorului”, afirmă Dana Noujeim Managing Partner, Alexander Hughes.

Dana Noujeim, Managing Partner Alexander Hughes, arată că există exemple care ies la iveală din ce în ce mai des: oamenii de afaceri care îşi construiesc şi îşi câştigă succesul și care au, foarte adesea, impulsul personal de a construi şi în viaţa socială. „Cei mai buni dintre ei sunt implicaţi în diverse proiecte de dezvoltare comunitară, de construcţie socioeconomică, în proiecte caritabile, dar şi în proiecte de dezvoltare socială prin sport, cultură şi educaţie.”

Sociologul Barbu Mateescu le recomandă persoanelor publice care doresc să își mențină un anumit statut să nu cadă în capcana de a crede că un comportament static, formal, implică menținerea statutului. Un statut social se menține și se construiește în fiecare zi.