Borneo şi inima ei preţioasă

Insula şi toate bogăţiile ei naturale se împart apoi la trei state, astfel încât să nu se supere vreunul – Malaisya, Indonezia şi Brunei -, adică la aproximativ 18-19 milioane de locuitori. Şi cam aici ia sfârşit lecţia de geografie, biologie, geologie.

„Este incredibil cum s-a modificat acest colţ de rai, în doar câteva decenii de exploatare intensivă”… nu o singură dată am auzit acest mesaj, stând linistită în fotoliu şi butonând telecomanda printre canale tv gen Discovery, National Geografic sau Animal Planet. Ei bine, odată ajunsă al faţa locului pot să spun că impactul este uriaş. Acolo, în faţa anumitor peisaje ale insulei, acea propoziţie aparent banală, poate prea des folosită, am simţit-o cumva ca pe o ameninţare reală.

Călătorie pe una dintre „şoselele” de apă ale insulei

Trebuie să aveţi încredere în recomandările localnicilor (şi ale mele). Nu este de ratat un traseu turistic superb, ni se repetă la tot pasul, până să ajungem la locul îmbarcării. Plecăm din Samarinda, pe cursul râului Mahakam, de două ori mai lat decât Dunărea noastră, într-o călătorie în amonte. Inutil să spun că avem – doar pentru 2 persoane – un vaporaş… de fapt, o ambarcaţiune destul de mare, cu echipaj format din marinari, căpitan, ghid şi bucătăreasă. Asta doar pe cursul principal, căci la fiecare oprire şi desprindere de traseul principal al râului, pentru incursiuni exotice, se adaugă barcagii, vâslaşi, şoferi… şi tot cred că am uitat câteva personaje.

Călătoria a fost ca un tren de plăcere, cum ar zice nenea Iancu. Soare, apa fără urme de poluare, sate de pescari, tradiţii locale, creveţi albaştri de apă dulce – pentru care japonezii plătesc mici averi – moschei şi muezini, harnici înainte de ivitul zorilor… Dacă aş fi vrut să văd cea mai mare colecţie de şerpi de pe glob, aş fi fost satisfăcută. Iar maimuţele cu nasul lung, forfotind de-a lungul şi de-a latul apei m-au dus cu gândul la terenurile de joacă pline cu copii ale şcolilor cu clase primare. Ne-am oprit şi bucurat din plin de meandrele râului şi de popasurile amenajate în locuri unde natura este stăpână pe deplin.

Cum să nu punem pe listă şi vizitele de „studiu” al pieţelor locale? Justin Bieber ne-a zâmbit din toate unghiurile, de pe tarabe sau rafturi. Copiii dădeau roată pe lângă tot ce este inscripţionat cu Hello Kitty şi clipeau cu adoraţie către orice mărime a mielului Shaun – după preţurile afişate am estimat încă o dată că e cam scumpă globalizarea!

Noi însă am fost în căutare de fructe şi legume proaspete, verdeţuri şi rădăcini, încercând orice ni se părea nou. Notă: fiecare sat are un acel „ceva” în materie de alimente – legume, fruct, preparat din peşte -, un fel de mâncare favorit al lor, pe care merită să-l încerci.

Experimentând tradiţiile locale

Într-una dintre zile, am ales o excursie către „adâncul” insulei. După un drum de aproape cinci ore cu barca – cu motor, ce-i drept -, un sat întreg ne aşteapta… doar pe noi doi! Copii, fete tinere, şeful satului, femeile strânse într-un grup separat, precum şi vraciul local, s-au prins în armonia ritmată şi viu colorată a unui dans ancestral.

Trebuia să executăm şi noi câţiva paşi, aşa cere tradiţia. A fost amuzant, dar şi emoţionant, pentru că oamenii chiar se străduiau să ne facă să înţelegem că ne doreau sănătate şi numai bine, prin mişcări şi o coregrafie specială. Nu a durat mult, dar când ne-am întors la pensiune se înserase deja – la Ecuator noaptea vine devreme.

Trebuia să încercăm şi o schimbare de vreme, aşa, brusc, cum se întâmplă în climatul tropical. Norii s-au dezlănţuit dintr-odată şi mai mult am ghicit drumul printre fulgere, tunete şi stropi mari de ploaie. Nici vorbă de semnal la telefoane. Ne şi vedeam sechestraţi de ape până la venirea zorilor. Dar barcagiul destoinic ne-a adus teferi la vaporul de croazieră. Nu şi-ar fi putut permite să piardă doi turişti, şi albi pe deasupra!

Vezi în timp real cum oamenii modifică planeta…

Călătoria s-a defăşurat apoi în perfectă concordanţă cu apele calme ale râului. Doar vapoare masive, barje şi împingătoare patrulează zi şi noapte, în amonte şi în aval. Rampe uriaşe încărcau fără pauză buşteni, cărbune, minereuri şi câte şi mai câte.

După numai 10 zile, la întoarcere, ne-am oprit să mai facem nişte poze. Capitanul ne-a spus atunci, râzând, că am mai oprit şi la ducere lângă aceeaşi pădure. Ba chiar la doar câţiva metri de locul ales cu mai puţin de două săptămâni înainte. L-am privit mai mult decât nedumeriţi!

Pădurea verde, înaltă şi semeaţă era culcată la pământ. O parte din buşteni, numerotaţi deja, pluteau pe apă, fără drum de întoarcere. Dealul, în goliciunea lui, rămăsese încă în picioare, dar se ştia deja că va arăta aşa doar până în sezonul ploios. Omul, în goana lui după profit, nu are timp de pierdut. „Terraformarea” nu este doar un termen din romanele SF şi iată că l-am perceput pe viu, brutal, neaşteptat de emoţionant. Un duş rece, la figurat, pe care l-am fi înlocuit bucuroşi cu câteva reprize de furtună reală, tropicală.

Dezamăgiri, dar şi perspective optimiste

Ne-a încercat un sentiment de neputinţă atunci, totuşi, ne-am propus să rămânem „ancoraţi” în cotidianul de vacanţă. Dar nu ne-am putut abţine şi tot am tras cu ochiul la statisticile oficiale şi activitatea susţinută a multor organizaţii locale şi internaţionale (WWF este deosebit de activă), care militează, pentru păstrarea pădurii, a bio şi ecosistemelor speciale ale insulei. În februarie 2007, guvernele celor trei state au agreat un plan de protecţie a regiunii centrale a insulei, pădurea tropicală de pe 220.000 de kilometri pătraţi delimitând astfel preţioasa „Inimă a insulei Borneo”. Nu întâmplător, pentru că Borneo vrea să menţină constante cifrele următoare: 222 specii de mamifere (44 endemice), 420 specii de păsări rezidente (37 endemice), 100 de tipuri de amfibieni, o varietate de 394 de feluri de peşti (19 endemice) şi nu mai puţin de 15.000 de specii de plante, dintre care 400 descoperite din 1994 încoace.

Da, ne-am întoarce chiar mâine!

Borneo înseamnă însă mai mult pentru noi şi sper că şi pentru ceilalţi vizitatori sosiţi din bătrâna Europă sau de pe alte continente: o serbare de sfârşit de an şcolar, cimitire seculare decorate absolut maiestuos, târguri, sate şi pontoane-fabrică de prelucrare a peştelui, ceremonii superbe cu ocazia nunţilor – cu meseni, nuntaşi, fotografi şi muzicanţi, parcă la fel cu cei de la noi.

Bucuria, dar şi tristeţea par la fel în orice colţ de lume. Numai aromele, culorile, lemnul sculptat, superstiţiile înglobate în „notele” credinţei islamice a celor peste 60% din locuitori şi, poate cel mai mult, bunătatea şi entuziasmul ingenuu ale fiecărui om întâlnit oferă nota particulară acestui tărâm „al nucii de cocos” – denumirea de Borneo venind fie din pronunţia defectuoasă a cuvântului Brunei de către străini („bâr’huneo”) sau din „buah nior”, adică nucă de cocos în limba populaţiei malaieziene.

Pentru mai multe imagini din Borneo, click aici.