Despre muncă şi cum ne defineşte aceasta ca oameni – de la originile vieții până în prezentul automatizat

Cred că formularea cea mai potrivită pentru a descrie „Munca: O istorie a modului în care ne petrecem timpul”, lucrarea antropologului James Suzman, ar fi „un tur de forţă de peste 400 de pagini prin antropologie, arheologie, biologie evolutivă, zoologie, fizică, istorie și economie”. Este una din acele cărţi care îţi îmbogăţesc cultura generală și îţi arată ce înseamnă să privești un concept din multiple unghiuri – în cazul de faţă, ideea de muncă, definită într-un mod larg de autor drept „alocarea intenționată de energie sau efort unei sarcini pentru a atinge un obiectiv sau scop”.

Ce poate fi considerat muncă? Procesele biochimice din interiorul celulelor reprezintă muncă? Putem spune că animalele muncesc, dacă ne gândim la termite, de exemplu? Din perspectiva lui Suzman, întregul univers este un produs al consumului intenţionat de energie, iar destinul omenirii, de la australopiteci până la tinerii profesioniști care mor de epuizare (karoshi) în Japonia, a fost strâns legat de – și conturat prin – muncă, uneltele folosite și modul în care ne-am raportat la muncă.

Dar, până la urmă, de ce muncim? Oare am înţeles greșit productivitatea și muncim mult mai mult decât este necesar din cauza economiștilor care ne-au indus temeri nejustificate legate de insuficienţa resurselor? Oare am ajuns să alergăm pe proverbiala „roată de hamsteri” din cauza obsesiei nesănătoase a managementului pentru o creștere economică nesustenabilă?

Suzman argumentează că strămoşii noştri vânători-culegători erau semnificativ mai fericiţi decât noi deoarece munceau mult mai puţin, strict cât să-și asigure traiul zilnic, iar din mentalul lor colectiv lipseau noţiuni după care ne orientăm în prezent: concurenţa, acumularea de rezerve, derivarea mândriei și identităţii personale din profesie și bani, dorinţa de a poseda lucruri scumpe și inutile – pe scurt, „maladia aspiraţiilor infinite”, care i-a preocupat pe sociologi încă din secolul al XIX-lea.

Şi cum rămâne cu automatizarea? O privim mai mult ca pe o chestiune care ţine de viitor, un ajutor binevenit sau o posibilă ameninţare la adresa modului în care vom munci și ne vom câștiga traiul. Dar să nu uităm că primele „mașinării” care au eficientizat activitatea și au mărit producţia au fost chiar animalele domesticite de primii agricultori, iar în societăţile sclavagiste sclavii erau priviţi ca un fel de „automate fără suflet”, menite să facă treburi prea grele sau nedemne pentru cei liberi, așa cum considerăm astăzi roboţii.

Nici scepticismul şi chiar ostilitatea faţă de automatizare nu reprezintă ceva nou. Încă din secolul al XVIII-lea, al industrializării, muncitorii englezi din „mișcarea ludită” provocau distrugeri și sabotau fabricile de ţesături care luau locul micilor manufacturieri de haine artizanale, aruncându-i în sărăcie. Volumul lui Suzman este atât de bogat în informaţii, un adevărat caleidoscop, încât ar fi nevoie de pagini întregi pentru a menţiona toate subiectele pe care le abordează, toate referinţele istorice, antropologice ș.a.m.d. Rămâne faptul că autorul ridică semne de întrebare foarte pertinente în privinţa teoriilor economice și de management care încă se aplică în prezent, deși am depășit epoca primei revoluţii industriale, și ne îndeamnă să ne regândim radical motivele pentru care muncim şi modul în care o facem, pentru un viitor sustenabil.

Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 274
Pentru abonare, click aici