Fascinaţia diferenţei
Vintilă Mihăilescu este unul dintre cei mai iubiţi profesori din România contemporană, iar asta nu-i foarte la-ndemână fiindcă studenţii au devenit din ce în ce mai pretenţioşi.
Însă mergând la lansarea acestei cărţi, la Muzeul Ţăranului Român, şi ascultându-l pe autor vorbind cu umor şi patimă despre profesia de antropolog şi despre cea de universitar, am înţeles de ce Vintilă Mihăilescu este o legendă vie, de ce, oriunde s-ar afla, este mereu înconjurat de tineri. Pentru că, împreună cu probitatea specialistului, a cercetătorului, dragostea lui pentru om şi pasiunea lui ardentă sunt seducţie în stare pură.
Citește și „Păpuşile” – romanul care spulberă prejudecăţi
Este profesor de antropologie şi director al Departamentului de Sociologie din Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. A fondat, în 1990, Societatea de Antropologie Culturală din România şi a publicat, printre altele, volumele «Antropologie», «Cinci introduceri» (Polirom, 2007), «Scutecele naţiunii şi hainele împăratului» (Polirom, 2013) şi «Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului» (Cartier, 2013).
Autorul a simţit nevoia şi să spună public faptul că specialiştii n-au găsit încă o definiţie a antropologiei asupra configuraţiei semantice a căreia să fie în număr mare de acord, dar şi faptul că este un domeniu de cercetare care poate genera, aşa cum s-a-ntâmplat în cazul său, patimă.
„Dacă ar fi să numesc obsesia profundă care pare a fi ordonat hoinăreala mea «antropologică», aş spune că ea poate fi rezumată într-o dublă perplexitate: De ce dracu’ nu se înţeleg oamenii între ei? şi, simultan, Cum Dumnezeu reuşesc totuşi oamenii să se înţeleagă între ei?”, recunoaşte cu fermecătoare nonşalanţă autorul.
Citește și „The Good, the Bad and the Handsome” sau cum arată un „eastern” literar
Şi continuă, netemându-se de faptul că ar putea fi „judecat” de breaslă, declarându-şi profesiunea de credinţă.
„Pe parcursul a peste zece ani, am petrecut una sau mai multe luni pe an în Novaci (jud. Gorj), mirându-mă cum este posibil ca «pământenii» să fie atât de diferiţi de «ungureni», şi unii, şi alţii fiind ţărani, români, ortodocşi, ba chiar trăind împreună de un secol, două. La fiecare revenire în teren, inventam alte probe şi urmăream Diferenţa în alte planuri de manifestare. La fiecare întoarcere de pe teren, făceam noi «motoraşe», încercând să dăm o altă explicaţie acestor diferenţe.
S-ar putea oare ca mecanismele de diferenţiere întrevăzute în cazul ungurenilor şi pământenilor să fie doar o ipostază a mecanismelor de producere a Diferenţei în general? Ar fi posibil atunci ca diferenţele din Novaci să fie un «studiu de caz» al diferenţierii umane în general?”
Răspunsul la-ntrebare îl găsiţi în recent-lansatul volum „Fascinaţia diferenţei”, apărut la Editura Trei.