Ca să reuşesc am nevoie doar de mine?

„Cea mai mare descoperire a generaţiei mele este aceea că fiinţa umană îşi poate schimba viaţa schimbându-şi atitudinea” , spunea William James, un reputat filosof şi psiholog al secolului XIX. Mulţi dintre voi cred că aţi ajuns cel puţin odată în situaţia în care s-a adeverit că ideea voastră este cea mai bună. Ei bine, eu am ajuns la concluzia că atunci când vreau ceva, am nevoie doar de mine însămi.

De ce spun asta? Pentru că, vorba proverbului, „ce-i făcut cu mâna ta, e lucru bun făcut”. Se întâmplă să ai nevoie de ajutor, sau să ţi se impună acel ajutor. Dar când deja sunt mai mult de două persoane care desfăşoară aceeaşi acţiune, lucrurile se complică. Pe de altă parte, de exemplu, de-a lungul experienţei mele fie de studii, fie de muncă, am primit sfaturi în legătură cu faptul că ar trebui să fiu mai organizată şi astfel mi-am dat seama că am nevoie de un plan şi, uneori, de ajutor.

Instinctiv, luăm decizii foarte bune

Nu vreau să contrazic pe nimeni sau să spun că aşa cum fac eu este cel mai bine. De exemplu, ca să nu uit ceva din activităţile mele, mi le notez pe o agendă şi mai trag cu ochiul în timpul zilei să văd dacă mi-am îndeplinit toate sarcinile trasate cu o zi în urmă. Este una din „lecţiile” introductive pe care le „predau” mulţi traineri sau experţi în how to organize your work flow, dar pe care am iniţiat-o singură, tocmai din dorinţa de a fi mai organizată, după semnalele de alarmă primite. Şi care dă roade (încă o acţiune care este numai a mea, nu?).

Pe de altă parte, să mai auzi şi altă părere, este foarte bine. Orice dezbatere duce la progres. Acum, întrebarea este alta. Accepţi sfaturi? Idei? Accepţi că poţi greşi? Ştiu că această acceptare implică riscuri multe, dar doar dacă ai curajul să te dezbraci de haina personalităţii tale, în momentul în care ai totul, atunci eşti cu adevărat tu.

Răspunsurile sunt în noi

A fost o perioadă în care mi se părea că sunt prizoniera unui rol, bine conturat… de alţii. Începusem să mă distanţez, să mă comport ca o străină cu prietenii mei vechi. Nu ne mai întâlneam atât de des, nu mai vorbeam aşa cum o făceam altădată, nu mai aveam timp de glume… Aveam în minte doar preocuparea că trebuie să fac totul pentru ca, în ochii noului anturaj, la serviciu, să fiu perfectă.

Exact când am realizat că persistam în episodul de „înstrăinare” faţă de amici, a intervenit încă o perioadă în care avut de îndeplinit ceva mai multe sarcini şi iar mă simţeam aglomerată. De data asta, ambiţia şi încurajările pe care mi le-am pus în gând m-au făcut să accept schimbarea, să accept că „m-am făcut mare” şi să ştiu care îmi sunt responsabilităţile. Inclusiv că în programul meu pot „intra” și prietenii. În acel moment mi-am dat seama că doar eu mă pot schimba, doar eu pot face ceva bine pentru mine. Deci, ca să reuşesc, am nevoie doar de mine.

Desigur, multe persoane afirmă faptul că nu poţi face un lucru de unul singur, că în orice ai nevoie de un ajutor. Voi ce părere aveţi? Reuşiți întotdeauna singuri sau…?