Chris Simion Mercurian – Cancerul are umor și inteligență
Chris Simion Mercurian a vorbit în cadrul evenimentului „Sănătatea şi echilibrul interior sub presiune socio-profesională”, organizat de Revista CARIERE pe 24 octombrie. Am discutat acolo lucruri foarte interesante, despre care vă invităm să citiți aici.
Când Chris Simion Mercurian s-a oprit în fața noastră, inima mea a pocnit ca oasele la chiropractician. Un val de forță caldă mi-a năvălit în ochi și în ultima secundă am reușit să nu scot niciun sunet. Mi-am fotografiat emoția, ca s-o înțeleg acasă, în liniște. De ce am simțit așa?
Cancer – nu
Milă – nici vorbă
Compasiune – nu
Curiozitate – nu
Teamă – nici vorbă
Uimire – nu
Adevăr – DA ✓
Prezența lui Chris Simion Mercurian este prezență de adevăr, inima mea l-a simțit și a inspirat adânc și liber.
De ce nu compasiune și uimire? Chris a trecut de partea cealaltă a suferinței, iar pentru această etapă a experienței nu simt atât compasiune, cât respect și nu atât uimire, cât înțelegere. Iar teama nu mă mai sperie.
CHRIS NE-A SPUS:
Acum un an, pe 2 octombrie, am fost diagnosticată cu cancer la sân. Nu știam, dar am aflat atunci, că 1 octombrie este ziua mondială a cancerului la sân. Diagnosticul nu m-a surprins deloc, doar cancerul a ajuns să fie mai răspândit decât gripa.
M-am prins destul de repede că boala aceasta este o experiență în care vitală este perspectiva. Depinde de tine cum vrei să treci prin asta. Nu este o experiență ușoară. E hard-core, e cu shut down – fizic, emoțional, psihic. Dar nu am deznădăjduit nicio secundă, nu m-am panicat. Este o experiență a prezentului. E ca o bătălie într-un război – am abordat-o cu pași mici, fără să mă gândesc la ce se întâmplă mâine, sau să mă întreb de ce?, ci concentrându-mă strict pe momentul respectiv.
Durerea a fost spectaculoasă, halucinantă. Acele momente de delir, în care nu mai știi cine ești, au fost realitate concretă.
Contează mult partea plină a paharului. Chiar și atunci când paharul e gol.
Am luat experiența ca pe un dar, nu ca pe o nenorocire. Nu sunt un optimist incurabil, sunt realistă: boala este un dar. Dacă lași durerea și suferința să treacă pe locul secundar, atunci locul principal îl ia experiența – care este fabuloasă și aduce multe revelații. Într-un timp scurt – 1 an – am reușit ceea ce nu cred că aș fi reușit să fac cu mine, fără frâna asta de mână.
M-am transformat esențial. Înainte totul era un haos – aveam, mereu și în același timp, mai multe proiecte, cărți, conferințe, workshop-uri, regie – și le făceam pe toate cu pasiune, nu cu efort. Nu era ceva anormal, era un haos firesc pentru mine.
Frâna asta de mână pe care mi-a tras-o Dumnezeu, a fost schimbarea radicală a ritmului meu interior. Am primit tihna, bucuria de a trăi cu adevărat în prezent. Eu credeam că făceam deja asta. Bullshit, no way, aveam doar senzația că trăiesc în prezent. Dar trăiam în viitor și angajată în ceea ce am fost în trecut. Prezentul trecea pe lângă mine.
Acum nu mai îndrăznesc să-mi planific timpul pentru mai mult de următoarele două săptămâni. Sunt plină de ceea ce se întâmplă acum. Ce va fi mâine nu mai are așa multă importanță.
Trebuie să-ți reamintești ce e esențial. Credeam că sunt multe lucrurile esențiale din viața mea, dar nu e așa – au rămas foarte puține, le pot număra pe degetele de la o mână.
Am făcut mult haz de necaz. M-am tratat cu ironie, căci situațiile erau la limita absurdului. Nu am râs toată viața cât am râs anul ăsta. Văzându-mă râzând atât, prietena mea (Cătălina Flămînzeanu) mi-a spus: „Hai să-i molipsești și pe alții. Hai să facem un jurnal foto și vedem ce iese”. Am încredere în ea, așa că m-am lăsat fotografiată de-a lungul tuturor celor 16 cure de chimioterapie, cu toate transformările aferente.
Cartea care a ieșit, Care dintre noi / Which one of us, nu este o carte despre boală și suferință, ci despre iubire și viață. Demersul meu nu este dedicat exclusiv celor care trec prin asta sau care însoțesc pe cineva prin asta, ci este o frână de mână, un semnal de alarmă. Cineva trebuie să ni-l tragă, atunci când nu ni-l putem trage singuri, atunci când încă suntem sănătoși.
Transformarea 1: pierderea părului. Are impact pentru că e vizuală, iar noi ne oprim la fizic. Dar dacă facem exercițiul de a ne lăsa păcăliți de ceea ce se întâmplă în interior, poate am înțelege că aceste transformări nu sunt dramatice. Cancerul nici măcar nu este cea mai dramatică dintre transformările prin care putem trece.
Când mi-am văzut chipul cu părul ras, m-am îndrăgostit de mine. M-am întâlnit cu Chris cea reală, pe care știam că o am în mine și pe care n-o mai văzusem de peste 20 de ani. Părul lung fusese lupta mea cu mama, prin care încercam să-i demonstrez că pot să fiu liberă, independentă. Părul era doar dovada libertății mele, nu era ceva profund asumat. Rasul părului a fost o eliberare, întâlnirea cu Chris pe care știam că o conțin, dar pe care nu știam cum s-o mai găsesc. Am purtat un război de peste 20 de ani, fără să știu de el.
Totul depinde de unghiul din care atacăm o situație sau alta. Noi suntem singurii care pot stabili unghiul acela. Nimeni nu poate fi mai puternic, mai vertical sau mai încrezător decât noi înșine.
Experiențele nu sunt bune sau rele, sunt doar experiențe. Dacă le numim rele este doar o opțiune și este opțiunea noastră. Credem că bun e ceea ce vrem să ni se întâmple, iar rău e ceea ce nu vrem să ni se întâmple. Dar de foarte multe ori ne dorim ceea ce nu avem nevoie.
NOI AM ÎNTREBAT-O PE CHRIS:
Cum e cu magia prezentului, pe care ai descoperit-o atunci?
Prezentul se trăiește, nu se vorbește despre el. Verbul prezentului este a acționa. Teoretizăm prea mult viața – când suntem sănătoși avem așa mult timp, ni se pare că suntem mici dumnezei. Dar magia este să știi că nu există timp – nu are importanță când mori. Depinde cum.
Din cauză că ne credem mici dumnezei cădem în rutină. Și acum mai cad în rutină, dar devin conștientă de asta și revin. Sunt atentă. Rutina este confort. Când simt că intru în confort e semn că trebuie să revin și să reintru în neconfort.
Spui că în continuare ai multe proiecte; chiar și după frâna de mână iureșul nu pare să fi încetat. Ce s-a schimbat, totuși?
Sunt implicată în activități, dar nu în multe. Am lucrat chiar și în perioada de după operație și în perioada de chimioterapie – când am putut am mers eu la actori să repetăm, când nu am putut au venit actorii la mine. Am fost activă, dar nu am lucrat pe mai multe planuri, ci pe unul singur. Nu am lăsat suferința să mă copleșească, nu i-am dat câtă importanță ar fi vrut ea să primească.
Și acum la fel – pentru că am trecut printr-o schimbare profundă. Nu mă întorc la nebunia de dinainte, pentru că nu-i găsesc rostul. Mă bucur de tihna de acum. Nu înțeleg de ce făceam înainte așa cum făceam – deși făceam lucrurile cu pasiune, altfel nici n-aș fi rezistat.
Ce sugestii ai pentru un terapeut care lucrează cu oameni care trec prin această experiență?
Cu diagnosticul ăsta te trezești ca-n mijlocul mării – nu vezi țărmul, mergi pe intuiție. Am ascultat fiecare reacție pe care am avut-o și mi-am căutat țărmul singură. Pe medicul meu oncolog, care este foarte bun, l-am copleșit, am făcut toate reacțiile secundare posibile și încă câteva peste.
În cartea mea, Care dintre noi / Which one of us, sunt două decaloguri: Decalogul Călătorului și Decalogul Însoțitorului. Acolo sunt răspunsuri la această întrebare.
DIN CARTE:
„Timpul le rezolvă pe toate. Exercițiul suprem al acestei boli este că te învață să te iubești pe tine însuți. Cheile? Răbdarea și credința.”
„Nu aveam nevoie de logică. Aveam nevoie de credință.”
„Cancerul are umor și inteligență: vine exact când trebuie, când ai nevoie: în momentul când poți duce lupta fără revoltă, fără judecată, fără de ce mie?, când am lângă mine un om pentru care experiența mea este și experiența lui și care este alături de mine necondiționat. Parcă nici nu e o boală. Parcă e un exercițiu de iubire, ca o treaptă de evoluție și de renaștere.”
„În ultima parte a tratamentului, îl simțeam pe Dumnezeu în spatele meu, cum stau părinții în spatele bebelușilor care învață să meargă singuri. Cădeam, mă aștepta să mă ridic, era acolo, cu mine, nedezlipit, dar nu mai era cârja. Ridicarea trebuia să fie pe cont propriu. Acela a fost momentul când s-a manifestat credința.”
Din Decalogul Călătorului:
1. Nu-ți crea așteptări. Lasă-te purtat de experiență.
5. Nu te raporta nici o secundă la ce ai fost. Ai renăscut. Slavă Domnului!
6. Cancerul nu este o boală. Este un dar. Îți simplifică viața. Ți-o reduce la ce e esențial. Elimină ce e inutil într-un timp foarte scurt. Păstrează curățenia asta.
Din Decalogul Însoțitorului:
2. Nu încerca să înțelegi. E imposibil. Fii prezent prin empatie, nu prin rațiune.
3. Nu aduce la suprafață partea dramatică a situației, încearcă să arăți partea luminoasă și necesară a experienței.
4. Deznădejdea se calmează cu umor.
Din inima mea către Chris: Slavă Domnului!
Mulțumiri partenerilor care ne-au susținut în acest demers:
Supporting partner: Boehringer Ingelheim
Partners: MMM Consulting, Terapia a SunPharma Company
Networking partner: SmartExperience
Organizing Partners: Editura TREI, Nestle Professional si cadou perfect.ro.
Foto credit: Daniel Tolea, Paparatzi Studio, paparatzi.ro
Citește și:
Chris Simion-Mercurian construiește „primul teatru independent din România”