”Copiii mei au crescut cu îndemnul: Descurcă-te!“

Sunt Angela Varga și, împreună cu soțul meu, Peter Varga, suntem părinții a doi copii – Andy și Viktor – minunați de frumoși și de „rebeli“ (mai ales Andy). Suntem o familie obișnuită, un amestec româno-maghiar de idealism, pragma­tism și non-conformism.

Atât eu cât și soțul meu provenim din familii cu principii sănătoase de viață, deși suntem produse ale s.s.m.d. (dacă mai țineți minte această prescurtare pentru societatea socialistă multilateral dezvoltată), „decreței“ chiar aș putea spune, dar am fost binecuvântați cu părinți care au fost cei mai buni „dascăli“/„antrenori“ de viață pe care pe care ni i-am fi putut dori.

De fapt, spiritul justițiar al fiicei mele este moștenire de la tatăl meu.

Fără doar și poate, primul educator al copilului este părintele

În casa noastră vorbim, ascultăm, analizăm, dezbatem și argumentăm. Nu sunt de principiul: eu vorbesc și ei ascultă și mă ascultă („Când vorbesc cu tine, tu să taci!“), pentru că risc să nu mă audă, sau – și mai trist – să nu înțeleagă ce vreau să le comunic. Cred că de aici a pornit totul.

Mi-am învățat copiii ca la sfârșitul fiecărei zile de școală să vină să îmi povestească totul despre interacțiunea lor cu profesorii, colegii, dar și cu materia predată. Așa am ajuns să cunosc cel puțin o parte din neajunsurile acestui sistem de învățământ.

Simțul civic este strâns legat de educație

Dacă am primit educație, avem și simț civic. Educația o primim în primul rând în familie și abia apoi în școală, iar în familie nu ne ghidăm după ideea „Lasă că merge și așa.“ Dimpotrivă, mi-am învățat copiii să ia atitudine și să spună ce gândesc, uneori chiar în detrimentul relațiilor lor. De fapt, chiar faptul că Andy este președintele Consiliului Județean al Elevilor Satu Mare (CJE SM) este rezultatul dialogului dintre noi două, în care mă înștiința că se fac alegeri pentru CJE SM și că vrea să candi­deze pentru postul de fotograf.

Analizând împreună atribuţiile fiecărei poziţii din conducerea consiliului elevilor, am dedus că din acea poziție nu prea se poate face auzită. Restul este istorie. Uneori am momente când regret că am sfătuit-o astfel, chiar mi-a fost un pic frică, pentru că Andy se implică trup și suf­let în orice proiect pe care și-l alege, dar cu această ocazie am primit și eu lecții de viață de la copilul meu.

Persoanele care au ocupat postul de ministru al Învățământului au ținut cu tot dinadinsul să-și lase amprenta, bună sau rea, asu­pra sistemului de educație. Nu au avut decența să recunoască dacă predecesorul său a implementat și lucruri bune, sau să lase ca un ciclu de învățământ care a început să învețe după o anumită programă școlară, după anumite manuale și conform unor metodologii de predare și norme în vigoare, să apuce să fie evaluat conform aceleiași programe, acelorași manuale, metodologii de predare și norme și abia după evaluarea elevilor să facă statistici și să spună că acele programe, manuale, norme au dat sau nu au dat rezultate și să facă modificări țintite pe problemele depistate.

De exemplu, Andy a dat prima ei evaluare națională în clasa a VI-a în program/sistem PISA (de care nu auzisem niciodată până atunci), dar care nu a avut nici cea mai mică legătură cu programa existentă, respectiv cu modul de predare, dar nici cu modul de evaluare de la evaluarea națională din clasa a VIII-a (doi ani mai târziu). Faci afirmații de genul – și acesta este răspunsul doam­nei ministru Ecaterina Andronescu la nemulțumirile enumerate de fiica mea în lucrare – că nu putem face modificări ale pro­gramei școlare în timpul anului școlar și chiar o citează pe Andy, zicând că nu putem schimba regulile jocului în timpul jocului, dar evaluezi elevii în clasa a VI-a după un model și le dai simu­lare de evaluare – anunțată, atenție!, cu trei săptămâni înainte după alt model, dar o dojenești cu condescendență că „un elev nu învață pentru examen, un elev nu învață pentru notă, un elev învață pentru a ști și pentru a ști ce să facă cu ceea ce învață și învață în fiecare zi.“

Să zicem că: ceea ce învață „azi“ nu știu în ce măsură îl va ajuta „mâine“, în cele mai multe cazuri (a se înțelege “materii“). Să zicem că: elevul nu învață pentru notă, dar media la evaluarea națională, deci – implicit, șansa lui la un loc într-un colegiu bun – depinde de media obținută în cei 4 ani de gimnaziu. Să zicem că acest lucru „nu“ creează presiune asupra elevilor și profesorilor care – aceștia din urmă – se mint pe ei, îi mint pe copii și ne mint pe noi, părinții, cu note mult peste nivelul real al copiilor. De aici nemulțumirile elevilor, frustrările profeso­rilor și ale părinților.

Totuși, după nenumărate plângeri în acest sens, a scăzut pon­derea mediei din anii de gimnaziu în calculul mediei generale. Se modifică manualele și se fac greșeli crase, limbajul este tot mai mai stufos și alambicat, încât până ajungi la cerință ai uitat datele problemei; în loc să simplificăm, complicăm.

Se tot modifică programa școlară, iar în loc să o aerisim, o încărcăm, din ambiția de a nu renunța la unele materii sau la numărul de ore la unele materii – pentru că acest lucru ar implica reducerea drastică a numărului de profesori și nimeni nu are curajul să își asume o astfel de măsură. Asta în condiţiile în care există ore ţinute de aşa-zişi suplinitori-profesori uneori fără o pregătire specifică.

Apar și materii interesante, care să îi pregătească pe copii pen­tru viață, dar ele nu înlocuiesc alte materii, ci aglomerează pro­grama. Valoarea actului educațional este în cădere liberă. Pro­fesorii au cam uitat să fie dascăli și pedagogi, sunt mai degrabă niște oameni obosiți, nervoși și plictisiți, care merg la serviciu și trebuie să suporte fițele elevilor și nemulțumirile părinților.

Astfel, ne învârtim într-un cerc vicios, clădim fără a avea o bază, dar „educația ne unește!“. Și totuși, peste toate aceste nemulțumiri, nu pot să nu fac mențiunea că există încă mulți dascăli adevărați, iar copiii mei au fost cu adevărat binecuvântați cu un astfel de dascăl prin învățătoarea lor. Există și mulți elevi care fac performanță, susținuți de părinți, și pentru toți aceștia am o mare admirație și apreciere, pentru că nu se lasă dezamăgiți de sistem.

Protestul #foaiagoală, inițiat de Consiliul Național al Elevilor

Pornind de la toate cele expuse anterior, Consiliul Național al Elevilor inițiază protestul #foaiagoală, iar fiica mea îmi comunică dorința ei de a se ralia acestui protest. Cu mențiunea că ea nu voia să dea foaia albă, ci voia să-și expună toate nemulțumirile legate de sistem. Am discutat decizia ei și i-am prezentat avanta­jele și dezavantajele ei, faptul că în spatele acestei inedite forme de protest se vor ascunde mulți elevi care chiar nu știu să rezolve subiectele, că vor fi criticați și judecați, dar fiica mea se ghidează în viață după – cred eu – cel mai frumos motto din lume: „Fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume“. Așadar nu pot să spun că m-a surprins reacția ei. Dimpotrivă, după ce mi-a spus că a scris șase pagini, am fost curioasă să știu ce a scris.

A fost puțin decepționată de faptul că nu a avut susținere din partea colegilor ei de clasă și nici din partea doamnei diriginte (profesoară de limba și literatura română, de altfel). Re­spectiv, a fost puțin dezamăgită de acel „respins“ din dreptul numelui ei, când au venit rezultatele la simulare, fiind și sin­gura respinsă din clasa ei. Fără să am cunoștință încă de conținutul lucrării fiicei mele, am fost sunată de către o doamnă profesoară de limba și literatura română, care m-a felicitat pentru copilul pe care l-am crescut și pentru coerența și maturitatea în exprimarea lui și căreia îi mulțumesc dim suflet că prin cuvintele dumneaei mi-a dat imboldul de a lua decizia să postez pe Facebook. Abia mai târziu am citit lucrarea și mi-am recunoscut copilul.

Erau acolo toate problemele discutate de noi, analizate și penalizate cu foarte multă seriozitate de ea. Am hotărât, împreună cu tatăl ei, că nu poate rămâne fără ecou ceea ce a scris ea acolo, dar surprin­derea noastră a fost ce ecou imens a provocat.

Andy își dorește să facă teatru de la vârsta de 13 ani. Atunci deja voia să meargă la un colegiu de profil din Cluj, dar s-a reorientat între timp, ca apoi să ajungă din nou la prima ei iubire, actoria, dar pe scenă și nu în film.

Andy a crescut cu laitmotivul – „Descurcă-te!“ și s-a descurcat indiferent de situație. Mereu i-am spus „The sky is the limit.“ și de aceea își testează mereu limitele. Andy face fotografie, face chitară, este voluntar la teatru, joacă în piese de teatru puse în scenă la Teatrul de Nord Satu Mare. Andy este orice își propune ea să fie, deci viitorul ei este acolo unde își dorește ea, viitorul îi aparține, eu nu pot decât să o susțin și să fiu mereu constanta din viața ei la care să știe că poate oricând să se întoarcă și să ceară sprijin.

Dragi profesori, lasați elevii să se exprime, să dezbată și să argumenteze!

Cât despre direcțiile de acțiune în sistemul de educație, cred că aș începe cu infrastructura și m-aș asigura că elevii au condiții normale de studiu: săli de clasă cu bănci și scaune în stare bună de utilizare, încălzire, toalete în incinta clădirilor, toate acestea dotate cu cele necesare, ceea ce include și retroproiectorul, copia­torul, calculatorul/laptop-ul, imprimanta cu toate consumabilele aferente, dar și săpunul și hârtia igienică, pentru a nu mai fi ne­voie de „fondul clasei“ sau „fondul școlii“. Știu că toate acestea implică și simțul civic de care vorbeam anterior, dar acesta se poate și impune prin aplicarea unor amenzi usturătoare celor care își bat joc de dotările în cauză.

Aștept cu nerăbdare școala aceea care să ofere copiilor o sală de mese cu o masă caldă la prânz, cu o pauză de masă și de relaxare de o oră, continuată cu programul de consultații, de aprofundare a ceea ce s-a predat la clasă, de ridicare progresivă a nivelului de dificultate pentru cei interesați de performanță și sunt convinsă că o mare parte a problemelor legate de prea multe ore la școală sau orele în particular s-ar rezolva de la sine, cu condiția sine-qua-non ca evaluarea (de orice tip și în orice moment) să se coreleze cu programa școlară. Știu că există așa zisele școli-pilot, cu care se experimentează, cel puțin parțial, acest gen de program, dar mai știu și că mereu ne împiedicăm de birocrație, când vine vorba de achiziții publice și de a implementa ceva nou.

Aș continua cu o reformă totală a învățământului, începând cu programa pe care aș regândi-o din rădăcini – conform nevoilor reale ale elevilor și aș aerisi-o prin scoaterea unor materii (religia care s-ar putea trans­forma în „istoria religiilor“, introdusă ca materie pentru clasele cu profil socio-umanist, deci la liceu, când elevul – adolescent deja – devine conștient de conceptul de religie), precum și prin reducerea numărului de ore la unele materii, pe considerentul că elevii nu sunt niște roboței, iar puterea lor de concentrare, respectiv randa­mentul, scade pe oră ce trece.

Nu încărcăm programa cu noțiuni prea specifice, ci lăsăm acest lucru pe seama ciclului universitar (a se vedea manualele de biologie și de geografie sufocate de termeni al căror înțeles îl caută adulții ca să îl poată explica apoi copiilor). Totodată, in­troducem materii cu caracter practic, cu aplicabilitate în viața de zi cu zi, iar opționalele vor fi cu adevărat opționale, nu vor deveni obligatorii și nu vor avea nicio legătură cu materiile ob­ligatorii, pe considerentul că nu ne ajunge numărul de ore de la clasă ca să ne predăm toată materia.

Continuăm reforma cu o revizuire drastică a manualelor și nu monopolizăm editarea lor, dar limităm creativitatea editurilor și neapărat verificăm corec­titudinea și acuratețea manualelor. Și aici da, apelăm la tehnolo­gia informației și dotăm elevii cu tablete, dar tabletele rămân la școală și manualele rămân acasă, rezultând ghiozdane ușoare. Și nu în ultimul rând, reformăm profesorii și îi învățăm să își lase/provoace elevii să se exprime, să facă ore interactive, să dezbată și să argumenteze (vorbim aici de materiile care permit acest tip de abordare) și – DA – le stimulăm creativitatea. Și trecem și la evaluarea elevilor, dar numai după fiecare ciclu de învățământ (primar, gimnazial și liceal).

Țara asta are nevoie și de oameni care lucrează cu mâna, nu numai cu capul

Înțeleg, până la un punct, bacalaureatul diferențiat, dar nu de atâtea feluri și nu cu atâtea condiții. Bacalaureatul reprezintă examenul maturității, pe care unii îl iau, alții nu. Nu toți trebuie să facă o facultate.

Țara asta are nevoie și de oameni care lucrează cu mâna, nu numai cu capul, dar acest lucru trebuie să-l conștientizăm mai ales noi, părinții, când ne împingem copiii în direcții care nu le sunt la îndemână – eufemistic vorbind.

Legat de recomandările pe care le-aș face părinților în educația copiilor ar fi să-şi lase copiii să se dezvolte în ritmul și în direcția pe care și-o aleg ei, să-i ghideze fără a încerca să-și re­zolve neîmplinirile prin ei. Să îi asculte, să evalueze, dar să nu cadă în cealaltă extremă și să acuze profesorul sau sistemul pen­tru orice eșec.

---

Articol preluat din numărul 258/iunie 2019 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.