Ca un stol de păsări. Navigarea prin haos

La ziua lui de naștere, ar veni antreprenori, coachi, actori, sportivi, corporatiști, șefi de organizații, instalatori, critici literari ori scriitori. Și asta deoarece, prin natura profesiei, dar și a modului în care abordează viața, a avut acces la oameni diverși și la comunități eterogene, a creat conexiuni cu acoperire extinsă, a pătruns în mult mai multe cercuri decât un om obișnuit. Drept urmare, își recunoaște nonșalant identitatea multifațetată: ”am avut mereu mai multe identități”.

Nu m-a mirat, așadar, după acest moment de sinceritate, cât de complex a fost răspunsul lui la întrebarea: ce faci?

”De făcut, fac multe: scriu, fac coaching, sport, parenting, antreprenoriat. Fac voluntariat. Ca meserie, evident sunt doar coach profesionist. Am ales în 2012 să fac doar coaching ca profesie, pentru că mi s-a părut cea mai provocatoare activitate dintre toate: cere de la mine să mă asociez în parteneriate, nu în raporturi inegale de putere, să fiu mult mai tăcut decât de obicei, să mă las cumpărat, nu să mă vând, să-mi domolesc impulsivitatea și să o diluez în conștientizare de sine și așteptare receptivă. Să fac coaching este pentru mine calea mântuirii – drumul pe care fiecare dintre noi trebuie să meargă, în felul lui propriu, ca să se izbăvească de vicii și de umbre ale psihicului și să devină virtuos și luminos”.

Tocmai de aceea, deși în ultimii 2 ani și jumătate a lucrat mult mai mult decât oricând, crede că pandemia, trecând peste toate durerile și problemele provocate, a fost un popas bun în viața lui personală și profesională. Și asta deoarece, ”mi-a adus o mai mare atenție asupra mea și a nevoii de odihnă a corpului meu”, după mulți ani în care ”trăsesem de mine”. I-a adus ”mai mult stat acasă alături de ai mei”, oferindu-i ocazia să-și vadă copiii crescând ”altfel decât aș fi făcut-o fără pandemie”, câștigând timp prețios, în care s-a putut concentra mai bine pe procesul său de dezvoltare, pe șlefuirea fațetelor multiplei sale identități.

Dar să-l și cunoaștem pe cel de al treilea invitat din Cover Story-ul acestei ediții.

Cine este

George vorbește despre viață ca despre o călătorie transformațională, în care, în primul rând, trebuie să te simți bine cu tine. Chiar și în ”noua normalitate”, în care totul a devenit mai degrabă o fugă contra cronometru, împovărată de o avalanșă de știri, multe cu impact negativ psiho-emoțional. De fapt, ceea ce m-a determinat să-l provoc la o discuție pe tema acestei ediții, ”New life and work design. Cine suntem, ce facem, în ce credem”, a fost exact modul diferit în care George abordează ”drumul”. Pentru că el nu crede în conceptul work life balance și susține cu tărie ideea de ”echilibrare continuă”.

O lume bolnavă

În urmă cu ceva ani, încă era legitim pentru un angajat să-și dorească să dețină o poziție de echilibru între viața personală și cea profesională, susține George Bragadireanu. Acum însă, tot ceea ce mai este posibil este să-ți dorești să faci o ”echilibrare continuă”. Pentru că, explică el, diferența pare să fie între “a avea” și “a face”. A avea înseamnă ceva static. A face înseamnă ceva dinamic: ”De aceea vorbesc mai mult despre «echilibrare», nu despre echilibru. Cine își dorește ceva stabil și fix în lumea de azi dovedește că nu este racordat la ritmul lumii și, prin urmare, se expune stresului – pentru că stresul nu este altceva decât o diferență, o tensiune între tine și mediul tău. Modul de a trăi optim astăzi este cel «frugal», cel în care renunți ușor, repede și fără regrete la ambiții, planuri, obiective etc., ca să te poți avânta spre altele”.

Pentru a-i înțelege mai bine conceptul, George a propus și un exercițiu de imaginație, pornind de la premisa că ”ceea ce se întâmplă azi în lume, merită o comparație”.

Să ne imaginăm, așadar, ne îndeamnă invitatul meu, că lumea ar fi un organism uman. Ei bine, crede el, ceea ce trăiește acest organism în ultima vreme este o ridicare a pulsului și tensiunii arteriale. Efectiv sângele îi curge mai repede prin corp (hipertensiune), iar inima îi bate mai repede (tahicardie).

Ce înseamnă pentru societatea umană “tensiunea” și “pulsul” ei?

Tensiunea ar fi viteza rotației informației, materiei și energiei în jurul Pământului, detaliază George, drept urmare, hipertensiune înseamnă că toate acestea circulă mult mai repede. Pulsul ar fi ritmul producției de informație, materie și energie, deci tahicardie înseamnă un ritm accelerat de producție. ”Adică producem și răspândim mai multă materie, energie și informație de câțiva ani încoace”.

Cum am reușit asta?

”Lucrând la variabilele principale: «centrele de producție» și «canalele de distribuție». Suntem din ce în ce mai mulți și din ce în ce mai mulți dintre noi generăm idei, produse, servicii, informație de toate felurile și le răspândim către toți ceilalți în mod capilar, granular. Asta duce, pentru fiecare dintre noi, la o supraîncărcare. Nu mai este rost de echilibru, pentru că simțurile fiecăruia dintre noi sunt bombardate multiplicat în ultimii ani. Ce poți face este să menții cât mai frugal contactul cu toate lucrurile care vin spre tine”. Adică să cauți continuu echilibrarea. Asta, crede George, ar mai micșora povara pe care suntem nevoiți s-o ducem cu noi în noua călătorie spre lumea post-Covid, pe care, cel puțin declarativ, la fel de mulți dintre noi ne-o dorim mai bună, mai empatică și da, mai echilibrată.

Este sănătos, însă, în contextul actual, să aspirăm la o altfel de lume, să ne concentrăm atenția pe construirea ei, sau, mai degrabă, să acceptăm că este o utopie și să ne limităm la a înfrumuseța doar lumea din apropierea noastră?!

Curentul “bunătății și empatiei”

Realist și istoric vorbind, începe să își contureze răspunsul George Bragadireanu, crizele umanității au adus schimbări societale, de mai mică sau mai mare anvergură, benefice sau dăunătoare omului. Pandemia (global) și războiul din Ucraina (regional) sunt genul de evenimente istorice care vor schimba anumite resorturi ale lumii și societății românești. Totuși, societatea românească stă pe curenți de adâncime mai puternici decât aceștia doi recenți, cum ar fi, curentul valorilor noastre culturale (un curent aproape neschimbat de sute de ani) ori curentul afacerilor multinaționale (mult mai puternic decât al celor românești, chiar dacă are doar 30 de ani).

”Curentul «bunătății și empatiei», al umanismului corporatist, este unul vechi în lume și doar recent în România. Nu este altceva decât importul unor valori ale democrației sociale în mediul capitalist. Să nu uităm că raporturile de muncă din organizațiile capitaliste centrate pe profit sunt raporturi contractuale: un om care semnează un contract de muncă pentru un rol într-o multinațională renunță voluntar (și cel mai adesea fără să-și dea seama nici atunci, nici mai târziu) la anumite drepturi (pe care și le păstrează în sfera socială, cum este dreptul de a alege conducătorii, dreptul la egalitatea de șanse etc). În plus, drepturile și responsabilitățile contractuale sunt propuse întotdeauna de către companie, nu de către angajat, iar modelul de contract este stabilit de către companie. Într-o organizație for profit, un angajat nu poate alege șefii și nici nu are, realist vorbind (pentru că nu i le apără nimeni), drepturi egale la promovare. Munca în organizații are la bază contractul de muncă, existența are la bază certificatul de naștere. Fiecare oferă drepturi și responsabilități diferite”, focalizează discuția invitatul meu.

În concluzie, importul unor valori precum “empatia”, “bunătatea”, “corectitudinea” este evident dezirabil dar și taxabil, ”orice patron va refuza din principiu importul acestor valori în compania sa sau le va negocia în cel mai bun caz, totul în limitele contractului propus de organizație”, recunoaște franc expertul.

Insulele de bine

Prin urmare, o valoare esențială pentru oameni, corectitudinea, un generator important de stare de bine, ”are zile grele în orice organizație” – pentru că organizațiile nu o au ca valoare centrală. De aici, punctează el, și lipsa de implicare a angajaților sau absenteismul: oamenilor nu le plac mediile incorecte. Rămân în astfel de locuri pentru compromisuri (bani), iluzii (putere, ambiții de carieră, admirație) dar nu le îmbrățișează, nu li se dedică decât în mică măsură. ”Pentru cei mai mulți, viața reală este acasă, nu la muncă”, a ținut el să sublinieze.

Deducem, deci, că o lume complet bună, corectă este, mai degrabă, o utopie, dar asta nu ne împiedică, nici la modul personal, nici profesional, să tindem spre ea și, pe cât posibil, să încercăm să creăm microcosmosuri în care să promovăm și să respectăm adevăratele valori. Sau, cum mai recomandă George, să găsim soluții astfel încât în starea aceasta de disconfort generală să creăm insule de bine. Și astfel, disconfortul general să devină noul nostru confort.

Cum? Nu există o rețetă magică, dar pentru a evidenția recomandările esențiale, invitatul meu ne propune, din nou, un exercițiu.

Întinerește-te, îndrăgostește-te iarăși de viață!

”Cred că disconfortul, insecuritatea, curajul și inconștiența reprezintă chiar normalitatea la vârsta adolescenței. Cred că începem să avem nevoie de confort, siguranță și începe să ne fie teamă pe măsură ce înaintăm în vârstă și acumulăm experiențe și lucruri pe care le prețuim și nu vrem să le pierdem. Când suntem tineri, avem prea puține de pierdut și foarte multe de câștigat, urmărit și obținut. Viața a fost mereu cel mai ușor de trăit la vârsta adolescenței”, își începe George disertația despre cum să ne clădim starea de bine. Cocktailul acela de hormoni specifici în care lupți pentru “înmulțire” este unic și complet diferit de cel de la vârste mai avansate, care ne mobilizează mintea și acțiunile către “supraviețuire”, explică el. Prin urmare, veștile proaste lovesc inegal diferitele generații. În social media tinerilor, vei regăsi ”prea puține referiri la genul acesta de știri”.

Așadar, recomandă expertul, dacă vrei ca starea continuă de disconfort să fie noul tău confort, “întinerește-te, îndrăgostește-te iarăși de viață, dă-ți voie să o iei zilnic de la capăt, aruncă ceea ce ai și începe ceva nou!”.

Nu există un “cum”, o rețetă pentru a face asta, recunoaște el. Dar, pentru că nu poți forța disconfortul, cel mult îl poți lăsa să se strecoare încet-încet din viața ta, încearcă un pic de aventură azi, un pic mai multă mâine… ”Ce avem de pierdut, realmente, din cele 4.000 de săptămâni de viață pe acest Pământ? Mi se pare că doar fericirea posibilă”, aruncă mănușa George Bragadireanu, făcând referire la o altă credință pe care a îmbrățișat-o în propria-i călătorie transformațională: ”suntem creatorii propriei vieți”.

Ce-ar fi dacă?

Este fezabilă însă această credință acum, în miezul acestui haos planetar, fără a fi nevoie să ne izolăm într-o bulă în care să ne cenzurăm informațiile, să ne triem prioritățile și aspirațiile ori ajusta așteptările?

”Da, tocmai acum este fezabilă această credință. Nu prea poți crea în ordine. Creația (în accepțiune evoluționistă sau creaționistă) nu a avut loc ordonat – dacă ar fi fost așa, lucrurile nu s-ar mai fi schimbat de atunci încoace. Creația este posibilă tocmai pentru că realitatea este imperfectă și poți contribui și tu la împlinirea ei. Haosul este cel mai fertil teren pentru creație. Creația se petrece pentru un om în fiecare zi, în feluri mai restrânse sau mai ample. Creația și creativitatea nu înseamnă decât să găsești soluții. La ce? La problemele pe care le întâmpini. Atunci când chiar tu îți arunci în față probleme, se numește creație cu C mare”. Este, afirmă el, genul de mentalitate “ce-ar fi dacă?”.

Pentru că, își continuă pledoaria, ”cu cât crește haosul din jurul nostru, cu atât ne creștem ritmul de a crea”. Și aduce și câteva exemple concrete. Vaccinul antiCovid a fost creat în haosul pandemiei  în timp record, inteligența artificială a ajuns aproape conștientă în lumea ultimilor 10 ani de haos informațional și decizional, războiul din Ucraina este el însuși o creație născută dintr-un haos psiho-emoțional: ”Trebuie să spun aici ceva important: natura nu este pozitivă sau negativă, un copac nu este moral sau imoral. Prin urmare, creația nu este ceva eminamente pozitiv”.

Poți crea, așadar, în viața ta și lucruri bune, și lucruri rele, și poți, de asemenea, să nu creezi prea multe, ci doar să reacționezi. ”O amoebă nu crează, ci reacționează pentru că sistemul ei nervos este limitat. Creația apare ca nevoie, aspirație și posibilitate la organismele dezvoltate superior. Umanitatea a ajuns un astfel de organism”, încheie veritabila lecția despre cum să îți construiești o stare de bine în plin haos emoțional, George Bragadireanu.

---

Cover Story, ediția nr. 279:

• 
  Între profit și risc: Raluca Fișer, despre valori, aspirații și orașele viitorului. Oaze de prosperitate, nu deșerturi urbane și umane
• 
  Experții Forvis Mazars la intersecția dintre ESG și cei trei P – People, Planet, Profit. Drumul către un nou standard de excelență în afaceri
• 
  Q&A: Nu doar să ajungi la vârf contează, ci și cum îți gestionezi călătoria!

---

Q&A: Deocamdată, suntem încă în lumea lui Caragiale!

Așa cum scriam și brief-ul acestei ediții, teoretic, pandemia a forțat și o nouă perspectivă organizațională, un altfel de management, un nou tip de leadership, mutând, practic, linia orizontului dincolo de companie. A impus o reorganizare din temelii a muncii, a echipelor și business-urilor, deschizând calea spre un nou design organizațional, dominat de un set nou de preocupări și priorități.

Nu puteam, deci, să închei discuția fără a intra un pic mai adânc în realitatea corporațiilor și a afla direct de la firul ierbii cât de pregătiți par a fi liderii să accepte schimbarea.

Așa cum simți tu, la acest moment organizațiile, sunt liderii pregătiți și dispuși să accepte o reproiectare organizațională, o regândire profundă, sau mai degrabă suntem ca în Caragiale – să schimbe pe ici pe colo, dar să nu se revizuiască nimic?

Liderii sunt pregătiți să accepte schimbarea exterioară fix în măsura în care sunt dispuși să o accepte pe cea interioară. Cifrele despre cultura românească ne arată o preferință clară a românilor pentru evitarea incertitudinii… ne plac certitudinile extraordinar de mult. De aici și multă suferință, pentru că vedem certe inclusiv așteptările noastre despre viitor – care nu e niciodată cum am fi vrut să fie.

În business, văd acest lucru foarte des: rezistența la schimbare este mare pentru că rezistența la schimbarea interioară este mare. Dacă ne-ar plăcea schimbările interioare, am vedea multă lume la psihoterapie. Dar nu este așa.

Noul tip de leadership este împins înainte de noile generații care au trăit expuse 100% din timp la cosmopolitismul internetului, pe care generațiile X sau chiar Millenials nu l-a avut.

Prin urmare, aș spune că liderii X nu sunt pregătiți să accepte schimbarea propusă de angajații Z. Deocamdată suntem încă în lumea lui Caragiale! Să nu schimbăm neschimbarea.

Însă, din intersecția dintre vechi și nou în care ne aflăm, spre ce direcție crezi că sunt șanse mai mari să pășim?

Nu ține de fiecare dintre noi în ce direcție pășim. Evident, este bine să pășim acolo unde am putea găsi fericirea. Dar realitatea este că societatea se mișcă în direcția majorității. Iar majoritatea se mișcă conform unor legi și funcții complicate, cu multe variabile, cu multă imprevizibilitate.

Când merg cu avionul și sunt turbulențe, am descoperit că cea mai bună metodă de a nu mi se face rău, de a nu mă îngrijora de ceea ce se s-ar putea întâmpla și de a trece extraordinar de ușor prin acele momente este să îi dau voie corpului să se miște exact în ritmul turbulențelor: îl las în voia mișcărilor mai mari și mai ample ale navei, fără a încerca a-l ține țeapăn și de a păstra o poziție verticală.

Cred că este o tehnică bună de navigare prin haos. Este mișcarea naturală, pe care orice pasăre o face în interiorul stolului.

Și totuși, sunt semne evidente – solidaritatea, mobilizarea pentru a sprijini refugiații din Ucraina, înmulțirea proiectelor CSR, pe zone ca educație, sănătate, mediu – că ne dorim să construim o lume mai bună pentru generațiile următoare. E prea puțin?

Da. Există o parte senină în noi care apare exact când trebuie, dar, din păcate, nu apare și în rest. Partea noastră senină este scoasă la lumină prin contrast; atunci când suntem înghesuiți de amenințări, apare în noi un soi de mecanism de înălțare a spiritului.

Din păcate, cum ziceam, istoria ne-a demonstrat că el lipsește în vremuri de pace. În vremuri de pace, devenim destul de egoiști, crizele istorice ne fac altruiști.

Eu am însă speranța învățării transgeneraționale, istorice și transculturale. Cred că umanitatea acumulează din ce în ce mai multă înțelepciune, inspirație și practică a recuperării eșecurilor. De ceva zeci de ani, această practică este și vizibilă, observabilă, împrumutabilă prin intermediul internetului. Istoria nu se mai ascunde sute de ani într-un colț uitat de lume. Cred că lumea este azi pe un curs ascendent de maturizare și acumulare de înțelepciune și că asta ne va ajuta pe fiecare să ne trăim viața într-un mod mai împlinitor. Însă cel mai probabil vor mai fi ani de eșecuri majore la nivel mondial ale umanității. Maturizarea accelerată presupune eșecuri multiplicate rapid.

---

Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 279
Pentru abonare, click aici.