Da, sunt workaholic! Traiesc ca sa muncesc.
Workaholismul este un termen vag si greu de definit, intrat de putina vreme in vocabularul omului modern. Cu greu poate fi considerat un concept stiintific, in conditiile in care nu dispune de o literatura de specialitate si de un numar de teoreticieni care sa-l defineasca. Putinele studii asupra fenomenului sunt bazate mai putin pe cercetare si mai mult pe experienta practica. Dependenti de munca au existat dintotdeauna, doar ca nu au capatat aceasta denumire pana la finele secolului al XX-lea. Simona Simion-Popescu, HR&Lean Six Sigma Manager la Xerox Romania, ni-l aminteste in acest sens pe Plinius cel Batran, ganditorul Romei antice care “isi incepea ziua de munca la miezul noptii, iar in timpul meselor cerea sa i se citeasca ceva, astfel incat sa nu piarda timpul”. In epoca moderna insa – care inseamna somaj de masa, mijloace de comunicare la tot pasul, dorinta de succes pe plan profesional – numarul celor care muncesc pana la epuizare a crescut simtitor. Ceea ce altadata era specific oamenilor de stiinta si artistilor care isi dedicau viata bunastarii si imbogatirii spirituale a umanitatii, a inceput sa se manifeste si in cazul oamenilor obisnuiti, care muncesc pentru teluri mai putin nobile.
Workaholic vs. hard worker
Nu exista o definitie general acceptata a dependentei de munca. Psihologii o considera o boala si o includ in categoria tulburarilor obsesiv-compulsive, pentru ca implica activitate neintrerupta si comportament “ritualistic”, sau in categoria tulburarilor de dependenta. Alti cercetatori nu vad lucrurile atat de “in negru”. Diane Fossey, in lucrarea Working ourselves to death din 1993, numea dependenta de munca “cea mai curata dintre toate dependentele”. Intr-adevar, chiar daca suna a oximoron, dependenta de munca este una pozitiva, singura acceptata de societate – spre deosebire de alcoolism sau dependenta de droguri. Munca si eficienta sunt virtuti ale lumii moderne, iar persoanele care muncesc mult castiga respectul colegilor si aprecierea sefilor, asa cum remarca HR Managerul de la Xerox Romania: “Dependenta de munca <
Revenind la “obarsia” termenului, el s-a facut auzit pentru prima oara in SUA, in 1968, cand Wayne Oates, profesor de psihologia religiilor la Southern Baptist Theological Seminary, a publicat articolul On being a workaholic. Trei ani mai tarziu, acelasi Oates definea dependenta de munca, in lucrarea Confesiunile unui workaholic, ca fiind “nevoia incontrolabila de a munci fara incetare”. Un psiholog ar numi-o relatie patologica intre un om si munca lui, care provoaca modificari ale dispozitiei interne, prin stari compulsive, pierderea controlului, sanatate precara si relationari interumane scazute. “Ideea de baza”, sintetizeaza psihologul Lena Rusti, Mentarex Consult, “este ca workaholicul e acea persoana pentru care munca reprezinta in mod obsesiv un scop in sine, in detrimentul tuturor celorlalte laturi ale vietii”.
Pentru a intelege mai bine ce este un dependent de munca, trebuie sa-l comparam cu un angajat constiincios, asa-numitul hard worker. “Acesta lucreaza dorindu-si timp liber pentru a se odihni, pe cand workaholicul se teme de timpul liber si face totul pentru a evita sa aiba zile libere sau concediu”, explica Lena Rusti. Simona Simion-Popescu adauga: “Sa fii dependent de munca nu inseamna sa muncesti din greu si cu tragere de inima. Nu e nimic anormal in a-ti placea ceea ce faci si a lucra cu pasiune. E rau doar cand ajungi sa nu mai faci nimic in afara de munca, cand din cauza asta iti distrugi sanatatea si te izolezi social”. Pentru Anca Crahmaliuc, Marketing Manager la SIVECO Romania, exista o distinctie clara intre dependentul de munca si angajatul pasionat de munca: “Fara doar si poate, a lucra mult reflecta dorinta omului modern de a se realiza si de a atinge performante extraordinare. Daca ceea ce faci te pasioneaza, munca este motiv de bucurie, nu de lamentare”.
Muncesc, deci exist
Si totusi, ce le aduce pe unele persoane in situatia de a trai pentru a munci? Cauzele difera de la caz la caz. Unele tin de factori interni – de trasaturile individului, altele de factori externi, cum ar fi un mediu de lucru care favorizeaza aparitia workaholismului: “Exista si medici care fac trei garzi pe saptamana, lucreaza la spital si la doua cabinete particulare si mai dau si consultatii la domiciliu. Insa workaholismul este mai des intalnit in companiile multinationale”, atentioneaza psihologul Lena Rusti. “Aici, personalitatile dependente de munca <
Tot in categoria cauzelor workaholismului intra nevoia de bani, teama de a nu ramane fara job si actuala omniprezenta a tehnologiei, care te tine conectat la munca de la birou, chiar si cand esti acasa sau in concediu. De altfel, faptul ca nu te desparti niciodata de laptop sau de blackberry ar trebui sa-ti dea de gandit. Simona Simion-Popescu adauga pe lista semnelor ingrijoratoare: “Muncesti constant si mult peste programul de lucru, munca te face mai fericit decat orice altceva in viata, te gandesti la probleme de birou chiar si cand ar trebui sa te relaxezi, esti mereu obosit, iritat, ai insomnii si dureri de cap”. De aici pana la boli organice pe fond de stres, instrainare sociala si probleme de relationare nu mai e decat un pas. Iar mai devreme sau mai tarziu, rezultatul este invers celui scontat: nu mai dai randament la locul de munca. Compania pentru care lucrezi si familia au si ele de suferit. In cuvintele psihologului de la Mentarex Consult: “Compania risca sa aiba un angajat care dezvolta boli profesionale, incapabil de empatie si de perspectiva, prea adanc ancorat in sarcinile sale. Nerezolvarea acestei probleme va distruge o persoana sau o familie si orice manager stie ca, pe termen lung, o astfel de investitie e proasta pentru companie. De obicei, familia il pierde pe dependentul de munca si de multe ori urmeaza divorturi, separari sau conflicte greu de conciliat”.
Ocupandu-se cu programe de asistenta psihologica pentru angajati, Lena Rusti a intalnit si cazuri de workaholism. “De obicei, familia sau prietenii apropiati sunt cei care sesizeaza trecerea in sfera patologicului. Dependentul accepta mai greu; el nu vede nimic dincolo de munca, dar o data ce ii este oferita alta perspectiva, gaseste puterea de a-si echilibra existenta. Cel mai greu observa insa angajatorul. Am aflat din experienta proprie ca dependenta de munca este de cele mai multe ori confundata cu implicarea in munca si cu devotamentul”.
Exista insa si cazuri fericite in care angajatorul ia masuri pentru prevenirea aparitiei dependentei de munca in compania sa. De pilda, politica Xerox Romania include un program de munca flexibil. Cu acordul managerului direct, angajatii pot
sa-si inceapa lucrul mai tarziu de ora noua, daca, de exemplu, au copii de dus la gradinita, li se permite sa indeplineasca anumite activitati de acasa sau pot aloca timp din orele de lucru pentru studiu individual, povesteste Simona Simion-Popescu. “Contractul de asistenta medicala pe care il avem cu o clinica privata acopera si consultatiile la psiholog, care sunt obligatorii o data pe an. Bineinteles ca la evaluarea anuala a sanatatii angajatilor, medicul face recomandari celor care au probleme generate de stres sau de munca excesiva”.
Si in cadrul SIVECO Romania, profilul psihologic al angajatului este esential pentru cresterea companiei si multumirea oamenilor sai. “Cunoasterea performantelor si a profilului psihologic sunt foarte importante pentru ca duc la cresterea eficientei angajatului. Cel caruia ii place ceea ce face si caruia i se recunoaste contributia si valoarea este un angajat performant”, afirma Anca Crahmaliuc. Pentru ca fiecare angajat sa se bucure de echilibru intre viata personala si cariera, politica SIVECO asigura recunoasterea contributiei fiecaruia la cresterea companiei, incurajarea spiritului de echipa si a increderii in sine, crearea unui climat intern placut si promovarea unui sistem eficient de motivare.
Ceea ce lipseste in Romania sunt testele pentru depistarea dependentei de munca, care sa fie standardizate pe populatia romaneasca. Cele existente la ora actuala au o distributie restransa, fiind aplicate doar la nivel de organizatii.
“Am ajuns sa lucrez 14 ore pe zi si sa supervizez simultan 16 programe Phare”
Dependenta de munca nu a atins la noi paroxismul pe care il cunoaste in Statele Unite ale Americii sau in Japonia. Nu am ajuns inca sa citim in ziare despre concetateni care si-au pus capat zilelor cand seful le-a interzis sa mai calce prin birou in weekend – vezi cazul avocatei Katherine Ward, despre sinuciderea careia presa americana vuia in urma cu cateva luni. Nu am ajuns nici ca Japonia, care se confrunta anual cu un numar ingrijorator de victime ale dependentei de munca. Poate tocmai faptul ca nu constientizam gravitatea acestei dependente ne situeaza in spatele tarilor mai sus amintite. Si, in aceasta situatie, iti doresti sa fii cat mai aproape de coada clasamentului. Dar, in mod sigur, avem si noi workaholicii nostri. Camelia Gheorghe este directorul executiv al unei firme de consultanta si training infiintata in 1997, Promeso Consulting. Recunoaste ca s-a confruntat la un moment dat al carierei cu dependenta de munca. Din fericire, cazul ei a fost unul de soft workaholism, pentru ca in situatii extreme aceasta dependenta poate duce la spitalizare sau, si mai grav, la sinucidere. Simptomele intervievatei noastre: muncitul sistematic peste program – pana la 14 ore pe zi, insomnii, sentimentul de vinovatie ca in afara biroului nu se ocupa tot de proiecte, fumatul excesiv si durerile repetate de cap.
In ce moment al carierei ati inceput sa va confruntati cu dependenta de munca?
Eram cercetator stiintific principal la Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii cand am castigat o bursa de studii la Universitatea din Oxford. Cred ca in timpul acestui stagiu au aparut primele semne ale dependentei de munca: ore nesfarsite de studiu si insomnii suparatoare de care cu greu am reusit sa scap. Intr-un fel, era si explicabil. La inceputul anilor ’90, fondul de carte din bibliotecile noastre era foarte sarac. Sa ai acces, dintr-o data, la volumul de informatie al bibliotecii de la Oxford era un lucru irezistibil. Am mai povestit aceasta intamplare: cautam un studiu al F.M.I. despre reforma sistemului de securitate sociala in tarile din Europa Centrala. Am folosit un terminal cu ajutorul caruia puteam afla toate titlurile de carte aflate in bibliotecile britanice. Cautarea a fost in zadar. In sfarsit, am cautat in bibliotecile din lume care erau legate in retea cu biblioteca oxfordiana si l-am gasit tocmai in Biblioteca Congresului American. Credeti ca a fost o problema? Nici vorba! Contra impresionantei sume de o lira sterlina am primit studiul intr-o saptamana. Cum sa rezisti si sa nu citesti cat mai mult?
In cazul dv., avansarea in cariera a insemnat mai multe ore de munca?
Da. Orele de lucru s-au prelungit o data cu angajarea la Comisia Europeana ca Task Manager pe politici sociale si de resurse umane. Lucram intr-un mediu intercultural si intr-un domeniu cu totul nou, cel al programelor de finantare europeana. Trebuia sa ma acomodez rapid cu limbajul, procedurile, cultura organizationala si regulile specifice unei asemenea institutii. Ajunsesem chiar sa supervizez 16 programe Phare, iar misiunile in tara si in strainatate erau din ce in ce mai numeroase. In plus, responsabilitatea pentru documentele pe care le semnam era foarte mare, iar desele intalniri de lucru cu inalti oficiali guvernamentali si europeni cereau o pregatire anterioara foarte serioasa. Asa ca derapajul catre un stil de munca epuizant a fost o chestiune de zile. Dar eu alesesem sa fac aceste lucruri. Lucram cu placere, imi iubeam munca pentru ca ma implinea si imi dadea posibilitatea de a-mi testa ideile. Imi place sa cred ca, in primii ani de munca la Comisia Europeana, eram ceea ce americanii numesc un peak performer.
Cand ati realizat ca programul dv. de munca era exagerat?
Cu timpul, activitatile mele au capatat un caracter rutinier, pe fondul acumularii unei oboseli cronice. Statul sistematic peste program, documentele carate acasa si orele tarzii de lucru nu imi mai aduceau satisfactia de alta data, ci ma faceau sa ma simt vinovata daca le “ignoram”. Relatiile personale au ajuns sa fie redefinite de valorile profesionale. Sa fi fost vorba de workaholism? Oricum nu era bine…
Familia a fost cea care m-a ajutat. In primul rand, m-a ajutat sa constientizez ca situatia mea nu era in ordine si ca nu conduce la performanta pe termen lung. In al doilea rand, m-a sprijinit sa imi schimb perspectiva si sa trec la ceea ce imi place sa numesc
successaholism. Am creat Promeso Consulting, impreuna cu sotul meu si cu un partener flamand. Cred tot mai mult ca schimbarea de job si de statut mi-a facut bine. Am regasit bucuria de a crea si de a munci cu placere multe ore pe zi, fara insa ca acest lucru sa fie toxic. Mi-am regandit prioritatile si m-am concentrat asupra lor, gasind timp pentru relaxare si destindere. Cei mai multi dintre noi credem ca avem succes numai atunci cand realizam ceva valoros din punctul de vedere al altcuiva – este un model invechit al succesului, asa cum opina, de curand, o psihoterapeuta canadiana. Mi-am dat seama ca numai eu pot aprecia corect valoarea ce merita atribuita obiectivelor atinse de mine.
Ce masuri credeti ca ar trebui sa ia angajatorii pentru a-si proteja angajatii de astfel de probleme?
Multi angajatori considera dependentii de munca ca fiind persoane foarte performante si dedicate firmei si ii recompenseaza cu premii, bonusuri si promovari. Exprimarile de genul: “Cei care isi privesc ceasul nu au ce cauta in firma noastra” sunt deja cunoscute. In realitate, workaholicii pot fi adesea neproductivi: verifica si reverifica documentele, nu deleaga nici cele mai simple sarcini, sunt frecvent incapabili sa lucreze in echipa etc. Iar o data cu integrarea in Uniunea Europeana, Romania va trebui sa respecte Liniile directoare pentru ocuparea fortei de munca 2005-2008 ale Uniunii, care pun un accent deosebit pe gasirea celor mai potrivite metode de reconciliere a vietii profesionale cu cea privata.