Leadershipul este un sport

În urmă cu mai mulţi ani, am descoperit un videoclip despre echipa tată–fiu (Dick şi Rick Hoyt) care participa la triatlonul Iron Man. Nu divulg povestea; e cu totul specială şi merită să o căutaţi, pentru inspiraţie, pe youtube. Vă spun doar că triatlonul Iron Man implică 4 km parcurşi înot, 180 km pe bicicletă şi un maraton de 42 km, una după alta, într-un efort continuu de cel puţin 9 ore.

Uitându-mă la cei doi şi apoi mai atent la sportivii de performanţă, mi-am dat seama că leadershipul ar putea fi un sport olimpic în cel mai serios şi mai nobil sens posibil.

Trăsăturile unui bun lider pot fi citite în cheia valenţelor esenţiale ale unui atlet performant. Mai întâi, un lider dintr-o organizaţie trebuie să demonstreze că este un selflider, un stăpân absolut al propriei fiinţe, un luptător tenace cu propriile limite, un sabrer agil cu durerea fizică sau psihică, un ţintaş de elită al scopurilor propuse.

Sportul în sine creează lideri, însumând aceleaşi calităţi distilate de teoreticienii care au explicat mecanica leadershipului. Căci în spatele unei definiţii simple – cum ar fi aceea că leadershipul reprezintă abilitatea de a-i face pe alţii să te urmeze de bunăvoie – se învârt o multitudine de rotiţe: puterea (şi doar rareori forţa!), integritatea, viziunea, claritatea, persuasiunea, charisma şi creativitatea. Încrederea.
Începusem de curând să practic triatlon de distanţă lungă, când am simțit pe propria piele că paralela dintre sport şi leadership nu e întâmplătoare. Alegând să fac sport, am simţit că mi-am îmbogăţit viaţa.

Şi-am învăţat sau reînvăţat o seamă de lucruri care-mi aşază firesc paşii din viaţa profesională. Căci, dacă orice organizaţie este subsumată unui set de reguli, unui schimb permanent şi viu între membrii săi, atunci instrumentele utilizate pentru a-i îndruma îşi găsesc, cu uşurinţă, echivalentul în competiţia sportivă; cu tine însuţi sau cu alţii.

Nu poţi obţine performanţă sportivă fără o disciplină strictă a pregătirii fizice şi fără o practică neabătută a instruirii mentale. Şi, sigur, fiind în luptă cu ţine însuţi sau mai mult, în competiţie cu alţii, nu-i loc să fii neonest. În fapt, atletul este singurul responsabil de rezultatele sale şi, prin urmare, pentru a atinge performanţă, este „condamnat” să fie integru, să facă ceea ce spune. De altfel, confruntarea cu rezultatul vine imediat, evaluarea performanţei în competiţie are criterii clare. Sportivul se antrenează cu un obiectiv precis, pe care îl urmăreşte în paşi (uneori dureros de) mici, asta îi disciplinează efortul şi produce rezultatele dorite.

În faţa unei confruntări în care coechipierii îţi sunt alături, se naşte sentimentul de camaraderie care-i sudează pe oameni, care îi face mai puternici. Se creează astfel un model de succes care iradiază şi îndeamnă la a fi urmat. Coeziunea este liantul valorizării fiecărui membru al echipei, care îşi cunoaşte rolul, rol care îi este apreciat şi respectat, care îi dă satisfacţie şi motivare. Echipa performează, ceea ce îi aduce rezultate şi creează încredere.

Ecuaţia aceasta sportivă este, de fapt, comună oricărui grup de oameni care lucrează cu un scop determinat. Liderul grupului este cel care, asemenea atletului performant, trebuie să inspire încredere şi îşi exersează, mai întâi pe plan personal aşa cum face un triatlonist –, încrederea în propriile forţe, credinţa în capacitatea de a-şi stabili şi a-şi atinge obiectivele, în abilitatea de a-şi ţine promisiunile, de a face ceea ce spune. Odată aşezată bine această fundaţie, Liderul va putea să-i influenţeze pe ceilalţi, să-i determine să-l urmeze din proprie voinţă.

Cred eu că listei lungi de trăsături necesare unui lider trebuie să-i mai adaug una: pasiunea. Căci, dacă nu am văzut niciodată un atlet de succes care să nu-şi fi iubit sportul cu tot sufletul, până acolo unde focusarea tinde să se amestece cu obsesia, tot astfel n-am văzut încă o organizaţie care să performeze fără pasiune. Mi se spune că, în termeni de management, pasiunea îşi găseşte greu locul în organizaţie, întrucât ţine de afect, nu e cuantificabilă, nu poate fi remunerată; se observă mai degrabă lipsa ei. Însă, în termeni de leadership, pasiunea este combustibilul care face posibilă mişcarea, evoluţia şi performanţa unei echipe. Este ingredientul magic-contagios care-i face pe oameni să strălucească uman şi profesional, dincolo de reţetă tehnică pe care o aplică organizaţia.

Închiei metafora sport–leadership cu o constatare optimistă a anilor din urmă: văd din ce în ce mai mulţi oameni pasionaţi de sport. Şoselele sunt colorate de ciclişti, parcurile, înviorate de maratonişti, fotbaliştii sunt mai activi. Schimbarea este masivă şi, cred, salutară. În cuvintele unui confrate sportiv văd din ce în ce mai mulţi atleţi „amatori profesionişti”. Iar asta reprezintă, pentru mine, o promisiune clară că în viitor vom avea mai mulţi lideri.