Oare prea multă ambiţie ar putea ucide?

Toată lumea îmi spunea că sunt pe drumul cel bun. Îmi urmam pasiunea, mă trezeam dimineaţa la ora şase, ca să alerg pe străzile Bucureştiului încă pustii. Făceam exerciţii şi acasă, care constau în flotări, abdomene şi extensii-spate. Pe scurt, am dat tot, doar ca să văd că nu era de ajuns. La nouăsprezece ani m-am lăsat de tenis la fel de brusc pe cât m-am apucat. Cum s-a ajuns la situaţia asta? În cele din urmă, am primit un răspuns cinci ani mai târziu…

Deşi aveam o ambiţie de neînchipuit în forţele mele, această dorinţă de a fi cel mai bun jucător din lume venea şi cu multă presiune asupra psihicului meu şi al celor din jur. Eram mult prea serios, nu zâmbeam, vorbeam şi gândeam numai tenis şi cel mai important, nu mai vedeam jocul ca pe o plăcere, ci ca pe o datorie faţă de mine însumi.

Priveam cu jind la alţi jucători care „pierdeau nopţile” şi totuşi mă băteau uşor pe terenul de tenis. Probabil că eram la o vârstă prea fragedă ca să îmi dau seama de ceea se se întâmplă. Urmărirea exclusivă numai a căii antrenamentelor şi a turneelor nu era cea mai bună opţiune. Deşi se vedea clar un progres în jocul meu, psihicul îmi era foarte afectat de presiunea victoriei.

În ultimii ani am stat şi m-am gândit destul de mult la cauzele eşecului înregistrat în cariera mea de jucător profesionist. Am învăţat că din eşec am mai multe de învăţat decât din succes. Oare era un lucru rău că aveam atâta ambiţie? Nu! Problema era faptul că toată ambiţia era canalizată pe rezultatele individuale, eliminând orice scop de a face bine şi altora cu ajutorul ambiţiei mele.

Câţiva ani mai târziu mi-am descoperit pasiunea pentru scris şi antreprenoriat urmând exemplele lui Hunter S. Thompson, respectiv Steve Jobs. Primul a ajuns să se sinucidă crezând că viaţa e prea plictisitoare, iar cel de-al doilea a murit de cancer, cauzat de stres. Ceva nu era în regulă cu modelele pe care le alesesem în viaţă, aşa că am încercat să iau doar ce e mai bun de la ele.

Rezultatele gândirii introspective mi-au oferit nişte învăţături fantastice. Mulţi înţelepţi ai lumii ca Buddha, Confiucius, Gandhi au spus că analizându-te pe tine vei descoperi calea succesului şi adevărata ta menire în viaţă. A urmat o altă perioadă de gândire aprofundată: oare prea multă ambiţie ar putea ucide? În mod cert! Apoi mi-a venit o idee inspirată pe care nu am să o uit cât voi trăi. Ce ar fi dacă mi-aş pune toată amibitia spre binele altora? În felul asta eu voi putea munci nu doar în scop individual, ci într-un scop colectiv şi aş putea fi într-adevăr fericit cu ceea ce fac.

Astfel, am început să contactez cât mai mulţi dintre prietenii mei întrebându-i cum pot să îi ajut. La început m-am lovit de refuzuri spunându-mi „Alex, în viaţă trebuie să te ajuţi şi singur!”. Aveau dreptate, însă ce să fac atunci când simt că ajutându-i pe alţii mă ajut şi pe mine însumi? Multe parabole spun că dacă doreşti să fii împărat trebuie să devi slujitorul lumii, să dai tot ceea ce ai şi să te bucuri pentru cei care au bogăţii chiar şi atunci când tu nu le ai.

Modelul acesta se poate aplica cu uşurinţă şi în business. Multe dintre marile afaceri au pornit de la zero şi au explodat într-un interval de timp foarte scurt. Succesul unor branduri ca Apple, Facebook sau Google îmi spuneau clar că atunci când lucrezi în echipă ai mai mult de câştigat decât atunci când lucrezi singur.

Cuvinetele lui Steve Jobs îmi răsună şi acum în minte: „Cei care sunt suficient de nebuni încât să creadă că pot schimba lumea sunt cei care chiar o fac!” Eram unul dintre nebuni, asta era clar deja pentru mine. Aveam ambiţie şi ştiam calea pe care doream să o apuc. Acum nu mai îmi rămânea decât să trec de la gânduri la fapte.

Astfel că am început să schiţez pe o foaie A4 un proiect sub titulatura „Help A Million Get A Million”. Acest proiect era foarte diferit de orice altă iniţiativă pe care o avusesem în trecut. Doream şi doresc în continuare să ajut un milion de oameni să îşi trăiască viaţa din vis. Cum să fac asta?

Călătorind prin lume, trăindu-mi viaţa la maximum, bucurându-mă alături de familie şi de prieteni şi făcând bine, oriunde aş fi. Această cale este foarte uşor de urmat, însă mi-au trebuit nu mai puţin de cinci ani de introspecţie ca să îmi dau seama că unica ambiţie care se răsplăteşte este ambiţia pentru binele comunităţii, nu doar pentru cel personal. Îmi doresc să pot să satisfac o nevoie, iar nevoia este reprezentată de milioanele de oameni care sunt pesimişti, gândesc negativ şi nu cred în forţele proprii. Simt că pot să dau speranţă altora, aşa cum mi-am dat şi mie, atâţia ani, în lupta cu tenisul de performanţă.

Sunt gata să îmi încep o nouă menire, sunt gata să plec în lume şi să fac bine pentru că sunt sănătos, cred în visul meu colectiv şi am toate resursele necesare în oamenii care cred, la rândul lor, în mine şi în visul meu.