Profesorii noştri de timp sunt copiii

Dar cine este Momo? O fetiţă, întâi de toate. Apoi, este numele unui spectacol care va avea premiera pe 20 noiembrie la Teatrul Excelsior. Şi pentru că numele fetiţei este prea abstract pentru o piesă de teatru, regizoarea, Lenuş-Teodora Moraru, i-a adăugat un subtitlu explicit şi extrem de marquezian: Strania poveste despre hoţii de timp şi copilul care le-a înapoiat oamenilor timpul furat.

Producţia face parte din programul UnClasic, special conceput pentru a-i apropia pe preadolescenţi şi adolescenţi de literatură şi, aş zice eu, pe părinţii lor de perspectiva copilului asupra universului. Iar pentru cei care copilăresc încă este un motiv de bucurie şi de reflecţie, asta fiindcă niciodată nu este suficientă înnoirea viziunii şi simţirii omului. Şi nu doar a celui contemporan. Este o chestiune ce are exact vârsta lumii.

Romanul care a fost dramatizat pentru acest spectacol este semnat de Michael Ende, se numeşte Momo şi a apărut acum 41 de ani, fiind un mare succes de public şi de critică simultan, lucru deloc uşor de avut pentru orice scriitor, cartea primind şi Premiul pentru literatură pentru tineret.

Nu e de mirare că romanul său este perfect adaptării teatrale, aceasta deoarece Michael Ende a fost actor, critic de film, fiul pictorului suprarealist Edgar Ende, tatăl său ilustrându-i cărţile cu litografiile sale. Şi-a trăit copilăria în preajma artiştilor, a scris librete de operă şi piese de teatru, însă celebritatea internaţională, cărţile sale au fost vândute în peste 20 de milioane de exemplare şi traduse în 45 de limbi, i-au adus-o romanele sale, care încorporează structuri şi motive de basm.

Salvarea vine din nepervertire

Societatea modernă a născut multe concepte noi, unul dintre ele fiind „efectul timpului comprimat”. Piesa este o parabolă a schimbării atitudinii omului modern faţă de timp, puterea de transformare a acestui efect al timpului comprimat modificând relaţiile interumane şi repoziţionând treptele scării valorilor. Iar Momo, fetiţa care locuieşte la periferia oraşului, pe ruinele unui amfiteatru, ştie să-şi asculte cu adevărat prietenii şi are un dar aproape supraomenesc de a-i face pe toţi să zâmbească şi să-şi uite problemele.

De fapt, nu este nimic neobişnuit acolo, ci doar o lume iubită fiindcă este privită prin ochii nepervertiţi de copil şi trăită cu inima, ajungând fără nicio forţare de limită, fără niciun artificiu ori sacrificiu o lume iubitoare pentru că iubirea este singurul răspuns care nu se supune niciodată timpului.