Sensul comunicării

„Cel mai important aspect, în comunicare, este să asculți ceea ce nu se spune” – Peter F. Drucker

Din acest punct de vedere, a asculta, seamănă mai mult cu a vedea sau cu a întelege dincolo de cuvinte…

Ascultarea presupune două etape, două procese care, luate împreună, dau sens acțiunii.

A auzi este un proces fiziologic, o activitate auditivă prin care sunetul ajunge la creier.

A asculta este un proces psihologic, prin care sunetul sau semnalul receptat trece printr-un proces de interpretare, de decodificare. Astfel, informația primită este încărcată cu sens, cu semnificație.

Cea mai mare parte a relațiilor umane este determinata de abilitatea de a asculta.

Sensul comunicării este dat de acestă ascultare, de înțelegerea și însușirea mesajului primit de la interlocutor.

Dincolo de substratul informațional, ascultarea iți mai relevă și alte detalii ce, puse laolaltă cu indiciile nonverbale, fac potretul interlocutorului.

Comunicarea paraverbala, responsabilă cu felul în care se spune ceea ce se spune oferă detalii despre starea afectivă a interlocutorului, depre tipicurile de exprimare și despre disponibilitatea de a comunica.

Să asculți, activ, implică o atitudine de empatie față de cel cu care comunici, de înțelegere nu doar a sensului comunicării, ci și a stării afective a interlocutorului. Mai înseamnă facilitarea sau întreținerea actului de comunicare prin gesturi care încurajează procesul, prin oferirea de feed-back, verbal– adresarea de întrebări ajutătoare sau reformularea enunțurilor, or nonverbal, de genul aplecarea corpului spre cel ce vorbește, contact vizual, mișcari aprobatoare cu capul, zâmbet sau alte expresii faciale ce denotă înțelegere, acceptare, bunăvoință.

Procesul de comunicare implică alternarea rolurilor de emițător și receptor.

Ascultarea își arată beneficiile atunci când devii emițător, deoarece tot ce ai receptat te ajută să modifici sau să-ți adaptezi discursul la starea interlocutorului și să te racordezi la „frecvența” acestuia.

Oglindirea este un proces de sincronizare din punct de vedere mental și fizic, în timpul actului de comunicare. Presupune preluarea unor elemente specifice intorlocutorului și folosirea lor în timpul discursului.

Acestea pot fi verbale precum cuvinte sau expresii uzitate frecvent, paraverbale de genul ritmul vorbirii, tonul vocii sau nonverbale, cum ar fi poziția corpului, gesturi sauexpresii faciale.

Folosite cu discreție și bun-simț, ele au rolul de a crea un climat de familiaritate, de detensionare și de încredere, propice comunicării.

Mimi Necula

Trainer comunicare verbală şi nonverbală