Spirala sacrificiului. Prizoniere sau arhitecte ale propriului destin?

Roxana Dumitrache: ”E un truism, poate, dar e limpede că e mai simplu să te naști bărbat și că genul îți devine destin”

Personaje adesea percepute secundare într-un tablou social impregnat de norme rigide, stereotipuri și prejudecăți, pentru femei, navigarea prin viață și carieră încă rămâne o provocare destul de dificilă. Chiar dacă peisajul s-a schimbat și orizonturile s-au lărgit, traseul lor încă este presărat cu trepte abrupte, stânci alunecoase și intersecții complicate.

Da, privind retrospectiv, recunoaștem: transformările au fost semnificative! Dar mai sunt lupte de dus, mentalități și comportamente de modelat, preconcepții de demontat. Egalitatea de gen este, în esență, o călătorie continuă, în care contribuția fiecărei femei, fiecărei generații este importantă, mai ales că dincolo de linia orizontului se întrevăd în permanență noi și noi provocări.

”Există o spirală a sacrificiului feminin care traversează istoria”, spune Roxana Dumitrache, feministă și activistă pentru drepturile omului. O spirală din care, crede ea, generațiile viitoare ar trebui să se desprindă. De aceea i se pare esențial ca noi, acum, să depunem toate eforturile posibile, să facem toate demersurile necesare pentru a ne asigura că fiicele noastre se eliberează din captivitatea obiceiurilor și prejudecăților, având astfel libertatea deplină de a-și modela propriul destin.

Roxana Dumitrache a studiat științele politice la London School of Economics and Political Science și la SNSPA București. A condus, vreme de un an, misiunea Institutului Cultural Român de la Londra. A lucrat la Comisia Europeană pe politici care prioritizează egalitatea de gen, echitatea socială, incluziunea socială, precum și în comunicare politică. De 8 ani este coordonator de programe culturale la ICR.

Scrie și are apariții constante în spațiul public pe teme feministe (reprezentarea femeilor în politică, diplomație sau în business, canoane estetice, educație, inegalitatea de gen, discriminare). Urmează un doctorat în epistemologie feministă și este câștigătoarea premiului de debut al editurii Polirom. Curatoriază proiecte de artă independente.

O voce care rupe vraja

Pe Roxana am descoperit-o într-o vreme în care cercetam intens femeia lider și evoluția leadershipului, concentrându-mă pe acea imperativă nevoie de schimbare în atitudine și abordare, pe dorința crescândă a mediului de business de a insufla actului de conducere mai multe tușe feminine. Am descoperit o voce distinctă, care reușea de fiecare dată să imprime un altfel de ritm și sens discuțiilor, o opinie clară, ce surprindea prin excepționalul echilibru între sensibilitate, forță interioară și curajul de a destrăma iluzii, de a spune adevăruri, inclusiv incomode, crunte ori dureroase. Un stil direct și autentic de exprimare în care fiecare cuvânt era ales cu grijă și încărcat cu semnificații.

Așadar, astăzi, nu o să vă ofer o poveste, ci vă propun un dialog. Vom coborî de pe tocuri, vom renunța la mănuși și vom vorbi franc despre femeia secolului XXI, despre modul în care își conturează și percepe propria identitate, dar și cum această identitate este oglindită și interpretată de societate. De asemenea, ne vom apleca și asupra felului în care femeilor le sunt atribuite sau își asumă diverse roluri, subliniind nuanțele acestei lupte (doar aparent delicate și tăcute) pentru egalitatea de gen. O discuție pe care o vom plasa în cadrul favorabil al secolului și părții de lume în care trăim, deci într-o perioadă, o țară și un continent unde politicile sociale recunosc și legitimează egalitatea între sexe.

CITEȘTE ȘI: Ce face din noi creierul!? Cu psihologul Dragoș Cîrneci prin labirintul minții umane

Roxana, tu ești exponentă a generației de mijloc și o voce clară ce susține deschis principiile și valorile feminismului, având o implicare activă în lupta pentru egalitatea de gen. Mai mult, te-ai dezvoltat exact în perioada de vârf de acestei tranziții sociale. Privește în urmă cu 15 ani, cum ai perceput, în perioada aceea, presiunile sociale și așteptările legate de ceea ce însemna să fii femeie? Cum au influențat aceste percepții dezvoltarea ta personală și alegerile pe care le-ai făcut? Cum ți-ai remodelat în timp propria voce, fără a te abate de la esența ta ca om?

Cu 15 ani în urmă, eram o studentă care înțelegea lumea și, implicit, politicul, cu o infinită candoare – ca să folosesc un eufemism. Venisem la facultate, la București, oraș în care sunt născută, dar din care am plecat în copilăria mică, și am plonjat într-un mediu academic, intelectual, care mi se părea atunci fermecător și terifiant deopotrivă. Aceeași combinație de fascinație și spaimă m-a urmărit și în mediul academic britanic, cred că este un aliaj care îmi este predestinat. Partea cea mai complicată a fost, însă, să plec din casa părinților mei, care era pentru mine un cocon de protecție, grijă și dragoste și să fiu pe picioarele mele rămânând fiica perfectă. Iar aici aș vrea să fac o paranteză care mi se pare esențială – femeile sunt educate și internalizează de mici o autodefinire relațională, respectiv se definesc prin roluri. Ne definim ca mame, fiice, soții, partenere, deci aproape întotdeauna în raport cu o altă persoană. Am făcut de multe ori, în contextul unor evenimente publice cu invitați femei și bărbați, exercițiul de a compara biografiile pe care aceștia le trimit. Aproape toate femeile au tendința de a include această definire relațională, dar în cazul bărbaților rar spre deloc se întâmplă să se definească și prin rolurile de gen, cel puțin la nivel discursiv. 

Devenirea mea ca feministă a fost rezultatul unor întâlniri intelectuale cu filosofia și teoria politică feministă și a unor ,,întâlniri cu realitatea”  din poziția unei femei care are datele de a fi privilegiată. Nu mă pot delimita de eticheta de feministă, deși e reducționistă și prost înțeleasă de cele mai multe ori, însă mi-am asumat niște cauze și nu voi renunța la ele. Mai mult, ar fi o lipsă de tact, de recunoștință și chiar o meschinărie față de generații întregi de femei remarcabile care și-au asumat lupte intelectuale, instituționale, destinale complicate – și o voi menționa aici pe Mihaela Miroiu, una dintre cele mai importante teoreticiane feministe și realmente o creatoare de școală de studii de gen.

Iar privilegiul meu nu e nici merit și nici vină, e un datum: sunt o femeie care nu aparține unei minoritati etnice sau sexuale, unui grup vulnerabil, am o familie partenerială și fac parte dintr-o familie extinsă de intelectuali din ceea ce în România poate fi definită drept clasa de mijloc autentică în care resursele s-au direcționat prioritar către educație, deci nu am avut de dus lupte suplimentare cu discriminarea sau precaritatea. Sunt, poate, o răsfățată a sorții și am simțit tot timpul o nevoie care mi-a devenit imperativ moral de a da înapoi și de a-mi manifesta solidaritatea în lupte pentru echitate, egalitate de gen. În definitiv, e și un interes aproape egoist: mă interesează în mod fundamental cum arată lumea în care am adus-o și la un moment dat o voi lăsa pe fiica mea, iar dacă pot lupta să o schimb – la nivel micro – nu voi ezita să o fac cu toate armele intelectuale și emoționale.

Conform raportului anual publicat de Institutul European pentru Egalitate de Gen (EIGE), în 2023, deși la nivel UE s-au înregistrat progrese fără precedent, România s-a clasat pe ultimul loc în ceea ce privește Indicele Egalității de Gen. Ce înseamnă exact asta? Până unde ar trebui să ne îngrijoreze și dincolo de ce ar trebui să ne motiveze/ambiționeze?

E un truism, poate, dar e limpede că e mai simplu să te naști bărbat și că genul îți devine destin. De la educația primită în familie la primele medii de socializare, școală – în toate etapele educaționale, ulterior în profesie, există așteptări diferite de la cele două genuri.

Indicele Egalității de Gen este un agregator al mai multor variabile, nu doar venit, ci cuprinde inclusiv diferența în accesul la sănătate, starea clinică generală, incidența violenței sau timpul liber. Or, decalajele există și sunt ramificate pe toate palierele: la nivel agregat, femeile au mai puțin timp liber, au o stare de sănătate mai precară și sunt în proporție semnificativ mai mare victimele abuzurilor (de la cel psihic la cele fizice). Pentru mine, cu adevărat revelator și revoltător a fost Eurobarometrul de gen conform căruia 55 % dintre români consideră că violul poate fi justificat în anumite cazuri. Mă terifiază și refuz să concep pur și simplu că există în proximitatea noastră, pe stradă, bărbați și femei, care pot legitima cel mai grav asalt asupra corpului uman.

Atitudinea corectă nu este o îngrijorare paralizantă și cred că trebuie să citim aceste statistici înspăimântătoare ca pe un strigăt de ajutor. E nevoie de solidaritate, de lobby, de punerea insistentă a temelor pe agenda publică și de acolo pe cea politică. ONG-urile și vocile activistelor și activiștilor nu sunt, din păcate suficiente, chiar dacă duc lupta aceasta în mod constant și cu efecte, există limite în puterea lor de influențare a agendei politice.

Despre schimbare discutăm însă în contextul unui proces cu două dimensiuni, care se reflectă atât la nivelul extern, adică la nivel de societate, cât și în interiorul fiecărui individ, în propriul eu. Noi, femeile românce, având în vedere multiplele roluri și responsabilități cu care trebuie să jonglăm în fiecare zi, suntem suficient pregătite să abordăm această dublă provocare? Avem suficient curaj, sprijin, energie etc să ridicăm propriile bariere, să îndrăznim să sfidăm convențiile, cutumele?

Evit generalizările pripite, dar cred că româncele sunt niște supraviețuitoare prin excelență și s-au dovedit mai echipate moral, intelectual și fizic să reziste decât bărbații. O spun cu egală tristețe și admirație, dar vorbim de o constantă istorică. Dacă ne gândim la tranziția românească, greul a căzut întotdeauna pe umerii femeilor. Femeile au devenit atunci susținătorii principali ai familiilor. Mai mult, migrația economică din ultimele două decenii este într-un procent de 70% a femeilor, e dureros și legitim să utilizăm sintagma feminizarea migrației. Sunt milioane de femei românce care și-au suspendat viețile, mame care și-au sacrificat relațiile cu copiii și de cuplu pentru a-și salva familiile de la precaritate. Pentru mine, ele sunt marile eroine ale istoriei recente, dar nu vor primi statui în piețe publice și nici vreo formă de recunoaștere.

În privința multiplelor roluri pe care femeile le îndeplinesc, istoria lumii poate fi citită, la limită, și ca o istorie a patriarhatului sau, mai precis, a diferitelor tipuri de patriarhate și de atitudini sexiste. De la femeia-muză, lipsită de autonomie, cu un rol decorativ, în unele epoci istorice, am ajuns la modelul de Superwoman: femeia completă, care trebuie să fie impecabilă profesional, prezentă, activă, soția/partenera perfectă (orice ar însemna asta), supermama – dacă este cazul – și, evident, managerul perfect al casei pentru că responsabilitățile casnice sunt aproape integral în fișa postului ei. Mai mult, internalizează și canoane estetice aberante, promovate cu o ferocitate aproape sadică în media, cu predilecție în social media, de a se conforma estetic, fizic, unor imagini lipsite de realism. E un sadism să promovezi o tinerețe eternă și e un masochism să refuzi acest proces natural, fiziologic, firesc.

Pentru a răspunde la a doua parte a întrebării, cred că femeile din România au curajul și energia să sfideze convențiile, însă nu au suficient sprijin în prezent. La nivelul companiilor, de pildă, există acest interes, e chiar într-un crescendo, pentru egalitatea de gen, pentru rediscutarea conceptului de meritocrație, dar de multe ori nu sunt asimilate firesc, organic, par un transfer de agendă dinspre companiile-mamă din Europa către cele din România. Realitatea este că în companii există, în multe cazuri, lideri – atât bărbați, cât și femei – cu tendințe dictatoriale, care își vulnerabilizează subalternii, le desconsideră munca și, în definitiv, pe ei ca persoane. Femeile sunt mai frecvent vulnerabilizate și din cauza unui sexism puternic integrat în stilul de leadership.

În mediile profesionale competitive, există presiunea de a arăta că ești capabil să faci față tuturor provocărilor fără a lăsa să transpară vreo fragilitate. Cât de greu/ușor este astăzi pentru o femeie să-și facă auzită vocea și să-și consolideze propriul stil de leadership, fără a-și abandona propriile principii și valori, fără a-și ascunde propriile vulnerabilități?

E mult mai ușor acum decât în trecut, pentru că numărul de femei în poziții de leadership a crescut. Mai puțin, sigur, în politică, dar aceasta este o discuție separată. Există modele de leadership feminin care s-au construit printr-o masculinizare forțată, auto-impusă, din care orice urmă de manifestare a vulnerabilității este evacuată. Doar că s-a dovedit în timp o carte necâștigătoare în dinamica echipei și chiar la nivel personal – e un efort constant, cronofag și extenuant de a-ți pune o mască socială care să nu conțină nicio breșă prin care să iasă la suprafață vulnerabilitatea. Riscul este însă unul uriaș – când joci un rol în mediul profesional, foarte probabil, acasă, în mediul privat, îți va fi extrem de greu să te desparți de el, efortul de partajare fiind unul foarte mare. În fond, sună a platitudine, dar cel mai ușor, mai puțin consumator de resurse emoționale și intelectuale, este să alegi autenticitatea.

În același timp, cred că e sănătos să discutăm și despre cât de nocivă este reprimarea oricărei vulnerabilități în leadershipul masculin. De la așteptări de tipul boys never cry până la nevoia unor lideri bărbați de a-și camufla emoțiile în raport cu echipele, pentru că așa consideră că sunt lideri puternici. Sigur, asta nu înseamnă că un lider bun trebuie să se manifeste histrionic sau să fie într-o smiorcăială continuă prin sălile de ședință, acestea sunt ieșiri paroxistice.

CITEȘTE ȘI: De ce atât de puține femei reușesc să răzbească în Olimpul leadershipului. O perspectivă neuroștiințifică

”Treapta ruptă”, ”podeaua lipicioasă”, „stânca de sticlă” sunt printre cele mai folosite metafore prin care autorii mai multor studii globale au încercat să descrie plastic inechitățile cu care se confruntă femeile în atingerea obiectivelor de carieră. Dincolo de impactul metaforei, din experiența ta, cum se vede în realitate ascensiunea unei femei către un rol managerial?

Experiența mea este una atipică din multe puncte de vedere și cât se poate de tipică – dacă pot formula astfel – din altele. Încă din copilărie și adolescență am fost extrem de concurențială, mi se lipise eticheta de șefă de promoție perpetuă. Sigur că era și multă vulnerabilitate acolo, dar resorturile interioare erau altele: mi se părea corect să fiu foarte bună la școală, liceu, facultate, master și mai departe pentru a fi o fiică perfectă, o elevă, studentă perfectă. Profesional, am plecat cu acest reflex, am ajuns la 23 ani să coordonez strategia și comunicarea unui partid politic nefiind niciodată înregimentată politic, membră de partid. Apoi au mai existat câteva borne profesionale în care eram cea mai tânără, încă trăiesc în momente punctual această vină, deși după 30 ani nu a mai fost atât de pregnant. În multe contexte profesionale, există această raportare schizoidă la vârstă: tinerețea unei femei într-o poziție de decizie e o vină, dar în cazul unui bărbat este un merit, o reușită. La antipod, bătrânețea și îmbătrânirea sunt văzute fundamental diferit, chiar în medii profesionale care se laudă că nu sunt ageiste.

Cum vezi misiunea generației tale în a contribui la o lume mai echitabilă și la o mai bună moștenire pentru viitoarele generații de femei?

Evit cuvintele mari și îmi sunt profund antipatice și sper, atipice, gonflările ego-ului, dar realmente cred că este o datorie morală a generației mele. Din două motive: am avut șansa istorică de a ne naște într-un regim democratic (sigur, unul imperfect, neconsolidat suficient dar perfectibil), deci nu am avut parte de experiența traumatizantă a unui regim totalitar și, mai mult, nu am făcut nimic pentru această șansă istorică. Al doilea motiv este că, din perspectiva mea, suntem datoare și datori față de niște femei care s-au sacrificat în moduri cunoscute dar și în moduri nebănuite de-a lungul istoriei. Există o spirală a sacrificiului feminin care traversează istoria, mi-ar plăcea ca generațiile următoare de femei să iasă din ea. Și da, dacă trebuie ca niște femei, niște voci din România, să își asume în continuare public rolul de feministe, cu tot ce vine la pachet – inclusiv demonizări, culpe inventate, minimalizare intelectuală de multe ori – pentru ca generațiilor viitoare de femei să le fie mai ușor, atunci merită. Și pentru că unele schimbări nu se pot întâmpla în absența voinței politice, cred că e din ce în ce mai important să încurajăm femeile să lupte pentru roluri de leadership în instituții publice și în politică. Sigur, mă refer la femei cu un anumit profil intelectual, cu CV-uri corecte și cu simț moral.

---