Viața-i scurtă, procrastinarea lungă

Marți. Ședință de redacție. Toate discuțiile din cameră îmi sună a zgomot de fundal până ce îmi aud numele: Sebastian! Ce articole plănuiești să scrii? N-ai vrea să scrii despre procrastinare?!

Sună interesant, zic, în timp ce căutam în DEX ce înseamnă a procrastina. Aflu că înseamnă a amâna. Cui i-ar păsa despre un articol despre cum amânăm? Cu toții facem asta. Avem motivele noastre, chit că ne frustrăm, ne enervăm, dezamăgim, de fiecare dată când o facem.

Dar trebuia să fac articolul…

Miercuri: Mă gândesc că ar trebui să vorbesc cu un coach sau cu un psiholog despre asta, poate explicațiile lor ar da mai multă greutate articolului.

Joi: Mă hotărăsc să îi întreb pe cei doi despre procrastinare. Le scriu câte un email…

Vineri… Primesc răspunsurile. Ar cam trebui să mă apuc de scris. Dar e vineri! Nu am inspirație! Uite ce poze faine au pus pe Facebook prietenii mei. Sunt la mare. Stau și mă gândesc cât de frumos ar fi…

E ora 6, ar cam trebui să îmi strâng lucrurile și să plec… Mă apuc eu de articol. Luni…

Dar Luni era deadline-ul. Ce să fac?

Asta e, poate îmi vin idei în weekend…

De câte ori nu ai amânat schimbarea becului ars din bucătărie, în ciuda faptului că te scoate din sărite lumina slabă din încăpere? De câte ori nu ai amânat să mergi la dentist deși „te tot supără măseaua aia”? De câte ori nu ai amânat, în adolescență, să-ți faci temele? Erai fericit? Citind despre asta am mai aflat că tot procrastinare se numește și acțiunea de a începe cu sarcinile care îți plac, lăsând greul la urmă.

Un studiu a demonstrat faptul că 86% dintre studenți nu își respectă deadline-ul proiectelor.

Cercetătorii zic că decizia de a amâna are un impact major asupra nivelului nostru de fericire. Procrastinarea duce, în final, la sentimente de regrete și de vină. Un studiu a demonstrat faptul că 86% dintre studenți nu își respectă deadline-ul proiectelor. Nimic ieșit din comun, cu toții am predat un proiect mai târziu decât trebuia. Cercetătorii mai adaugă însă un detaliu: cu cât se apropiau mai mult de termenul limită și predau lucrările, cu atât acestea erau mai proaste. Iar motivul este simplu: procrastinarea le afectase nivelul de fericire și, odată cu acesta, îndemânarea și inspirația.

Procrastinarea poate conduce la insatisfacții la locul de muncă, probleme în relațiile personale, scăderea reputației, a stimei de sine… și lista poate continua.

Procrastinarea se manifestă, în toate cazurile la fel. Începe cu speranța, continuă cu anxietatea, critica de sine și vina, pentru ca, la final, să se termine cu regret. Ne afectează nu doar profesional ci și personal și, important, ne afectează sănătatea.

Procrastinarea poate fi decizională, ceea ce înseamnă că amânăm un lucru, sau evitantă, când pur și simplu abandonăm și refuzăm să facem ceva.

Cătălin Ionescu, coach, spune că motivele sunt foarte variate și acoperă o plajă imensă de argumente. Care este probabilitatea ca un om inteligent să nu-ți poată argumenta motivul pentru care a întârziat, sau nu a făcut ceva ce se angajase să facă? Zero!

„Toti avem explicații la aproape orice din viața noastră cotidiană. Și de cele mai multe ori, nu noi suntem de vină. Dăm vina pe circumstanțe sau persoane care fac parte din mediul nostru extern, un mediu pe care noi nu avem cum să-l influențăm. «Eu am vrut, dar din pacate…»

Amânarea are de-a face cu mediul extern. Ne spunem că nu este momentul acum, că este o conjunctură nefavorabilă. Alteori, când avem momente de sinceritate, dăm vina pe moment.

În esență, dacă te uiți, sunt forme diverse în care noi jucăm pe victima. Victima conjuncturilor, a altor persoane care nu ne lasă să facem… victima șefilor, „a sistemului”– o sintagmă îndrăgită de mulți.
Jocul de-a victima îți oferă iluzia unei forme de alintări. Îți dă ocazia să povestești despre o durere de-a ta, de a cerși atenție, grijă sau compasiune din partea celorlalți. Inclusiv dragoste.

Amânarea de a face ceva ce este important pentru tine sau compania în care lucrezi poate fi privită și ca o suferință sau un refuz de a avea încredere în propria persoană. Este frica de a reuși. Este tare înfricoșător să ai succes, pentru că, în acel moment, crezi că oamenii vor ridica mai mult ștacheta așteptărilor în raport cu tine. Dacă data viitoare nu îți mai iese?! Prin urmare, dacă nu riști, nu vei eșua, deci vei da bine celor din jurul tău. Riscul presupune schimbare, deci ieșirea din confort.”, a precizat Cătălin Ionescu.

Lucian Negoiță, psiholog și psihoterapeut, spune că în anii de practică la cabinetul său a observat trei tendințe-motive de procrastinare la oameni.

„Am să încep cu cea mai simpatică pentru psihicul nostru, și foarte simplă de altfel, propusă chiar de marele Freud sub numele de principiul plăcerii: noi oamenii urmărim starea de bine, plăcerea imediată, fără a ne gândi că mai târziu vom plăti pentru asta. Este suficient să ne uităm și la micile noastre vicii: ne relaxează acum, chiar dacă în ani s-ar putea să ne coste. Așadar, putem amâna să învățăm, să spălăm vasele sau să ducem gunoiul fiindcă la tv este ceva mai frumos acum sau jocul pe laptop chiar ne-a prins, cu al n-ulea nivel!

A doua explicație ne invită la o călătorie în copilăria noastră și poate fi mai dureroasă. Există și aici două variante: fie am învățat să amânăm ajutați de părinți, observând că și tata sau mama procedează astfel, lasă că fac mâine, fie este posibil să ne fi răsfățat, dorind poate să ne protejeze și alegând să facă ei.
„Am să închei cu un mecanism de autosabotare, provenit tot din copilăria noastră. Dacă am avut părinți critici, nemulțumiți și care au pus presiune pe noi să învățăm foarte bine, să fim perfecți, în noi s-a dezvoltat o parte a Eu-lui nostru, să-i spunem – copilul rebel. Acesta se activează chiar și în viața noastră de adulți. Ajungem să ne opunem unor sarcini care încep cu verbul trebuie, deși știm că este ceva important ce ne va ajuta și de care avem nevoie. Așa ajungem să avem conflicte la serviciu, eșecuri personale sau să nu ne atingem potențialul. Un stimat profesor din facultate ne spunea cândva că viața ne ghidează după trei verbe: trebuie să fac, vreu și îmi place”…

De ce suntem dispuși să plătim un cost atât de mare (frustrare, stres, îngrijorare) pentru ceea ce amânăm să facem?

Cătălin Ionescu este de părere că de cele mai multe ori nu suntem dispuși să plătim acest cost, dacă realizăm care este acela.

„Problema este că nu ești conștient de acest cost sau nu ești capabil să-I dai o dimensiune reală. De exemplu: stresul pe care îl ai pentru că știi că ai întârziat și azi cu raportul, pentru a mia oară, este perceput ca și ceva trecător, de moment, durează un minut și gata.”

Însă, la nivel biologic sau celular dacă vreți, acest stres aparent mic va genera un nivel de cortisol (un hormon al stresului destul de toxic) ce își va normaliza concentrația din sânge abia după 6-12 ore. Ca să nu mai zic că, dacă în acest interval mai ai vreo supărare sau o discuție dificilă cu cineva, va trece mai mult de o zi până nivelul lui se va normaliza”, spune acesta.

Constantin Dulcan spunea, pe bună dreptate, că 5 minute de furie sau manie au nevoie de 6 ore ca organismul tău să-și revină la normal.

Cătălin Ionescu este de părere că un alt aspect al acestei probleme este că ție ți se pare că ce ai avea tu de plătit ca preț al amânărilor tale este mai mic decât costul schimbării comportamentului tău. Astfel că, în acest caz, un score card al costurilor și al beneficilor ar putea fi util, deși nu sunt mulți cei care să marșeze la un astfel de demers.

Jocuri psihologice pentru adulți

Psihologul Lucian Negoiță spune că „tindem să recreem în viața de adult comportamente de copil. Amânăm inconștient și ca să îi provocăm pe ceilalți sau să îi pedepsim. Îi provocăm să vedem dacă mă acceptă și așa, mă iubesc sau vreau să le plătesc polițe. Poate și în copilărie amânam să facem curat în cameră sau să ne facem temele și să vedem cum reacționează mama. Ne dă atenție?! Eric Berne, întemeietorul analizei tranzacționale, o ramură a psihoterapiei, numea aceste acțiuni jocuri psihologice, și chiar a scris o carte, tradusă și la noi, cu același nume: jocuri psihologice pentru adulți”.

Totuși… ce ne oprește să ducem la bun sfârșit ceea ce ne propunem?

Ionescu spune că vinovată pentru procrastinare este, în primul rând, frica de risc, teama că nu dăm bine în fața celorlalți, în caz că eșuăm, frica de a nu mai fi iubiți, respectați, plăcuți etc.

„Din păcate nu este o frică conștientă, nu este la fel ca și frica pe care o resimți când te întâlnești noaptea pe alee cu un ditamai dulăul care se manifestă agresiv. Este o frică inconștientă, la care nu ne gândim prea mult sau nu ne gândim deloc.

În al doilea rând, este cea de-a doua frică, cea opusă primeia, frica de success! Dacă am succes atunci ceilalți vor avea așteptări mai mari de la mine și va trebui să muncesc permanent mai mult, să dovedesc că pot mai mult și asta este atât de obositor! Așa că iată, deși cei mai mulți dintre noi declarăm că ne dorim succesul, nu toți ni-l dorim cu adevărat sau pe deplin conștient”.

Concluzia lui Ionescu este că o persoană responsabilă își va asuma riscuri, schimbări care, chiar dacă acestea vor genera disconfort pe termen scurt, vor genera beneficii pe termen lung, iar protagonistul știe asta și este conștient de acest proces.

Uneori, pot interveni și alți factori care ne determină să amânăm, continuă Negoiță. „Oboseala, stresul acumulat, faptul că poate fi o sarcină repetitivă care a ajuns să ne plictisească. Amânarea poate fi un indicator al nedezvoltării noastre în direcția inteligenței emoționale. În mod obișnuit, amânarea amânării… este un semn al maturizării emoționale, că am crescut și emoțional, ne asumăm, știm să ne controlăm impulsurile și ne implicăm. Acum!

Putem evita procrastinarea. Ușor de spus, dar greu de făcut.

Schimbarea obiceiurilor, cum ar fi cel de a nu mai amâna, apare numai dacă costul neschimbării devine atât de mare încât pune ceva mai înalt din viața noastră ca și miză a schimbării. „De exemplu, dacă excesul tău de greutate devine foarte riscant pentru sănătatea ta, sau dacă ți se pune în față direct perspectiva concedierii dacă mai întârzii cu raportul sau cu o activitate anume.

Costul lipsei de schimbare de comportament, dacă este foarte mare, va declanșa modificarea comportamentului. Dacă costul nu este foarte mare, atunci nu. Indiferent de ce anume declară protagonistul”, spune Cătălin Ionescu, Managing Partner al Cătălin Ionescu și Asociații.

Mai întâi trebuie să conștientizăm că avem această tendință de a amâna și să ne-o asumăm, spune Negoiță. „Al doilea pas este să vrem să schimbăm asta. Al treilea este să începem să obervăm că avem tendința să amânăm. Este un proces îndelungat pentru unii dintre noi, fiecare având și un ritm de schimbare diferit. Plus că poate intra în jocul autosabotării comportamentul de copil etern”.

Cu acestea fiind zise, „viața-i scurtă, procrastinarea lungă”, concluzionează autorul, care și-a petrecut weekend-ul încercând (și aparent reușind) să își schimbe comportamentul.