Dealul Verde, pensiunea cu o arhitectură unicat în România

Nicoleta Tănăsescu și Sergiu Arsenie. Și visul lor nebunesc: o pensiune îngropată în pământ. A fost suficient pentru ca Dealul Verde să prindă viață, după doar trei ani de când ideea se născuse în mintea celor doi parteneri.

Dealul Verde, pensiunea cu o arhitectură unicat în România este noua poveste din seria Cultura ospitalității – Oameni și valori, o rubrică susținută de această dată de Domeniile Sâmburești, AQUA Carpatica și Wet, un brand nou lansat de Valvis Holding Group.

***

Nicoleta Tănăsescu și Sergiu Arsenie și-au dorit o pensiune care să aibă tot ce ar fi vrut ei să găsească în locurile pe care le-au vizitat de-a lungul vieții. Și le-a ieșit! Și, deși este un business născut chiar înainte de pandemie, astăzi vorbim deja despre succesul pe care-l are.

Curajul nebun (pe care Nicoleta îl numește inconștiență), crezul puternic că vor reuși și multă muncă sunt elementele care au dus la o afacere cu o arhitectură unicat în România. Poate a contribuit foarte mult și faptul că, mai înainte de orice, această pensiune era schimbarea de care cei doi chiar aveau nevoie în viața lor. Au renunțat la tot – ea la o firmă renumită de uniforme pentru industria Horeca, el la un job în care era foarte bun: editor de imagine la Televiziunea Română – și au riscat totul pe o singură carte, pornind încrezători pe un drum nebătătorit.

Situată în Porumbacul de Sus, la doar 20 de minute distanță cu mașina de ansamblul fostei mănăstiri Cisterciene și la 40 de minute depărtare de Bâlea Cascada, Păstrăvăria Albota și orașul Sibiu, Dealul Verde este astăzi o oază de liniște pentru toți cei care vor să scape fie și măcar pentru câteva zile de tumultul cotidian, de viața pe repede înainte și să se contopească cu natura.

Când ați reușit să inaugurați pensiunea?

Am deschis în decembrie 2019, de Revelion, chiar înainte de debutul pandemiei. Cele două luni de lockdown ne-au venit mănușă, pentru că la acel moment eram foarte obosiți. Și nici nu reușisem să terminăm toate detaliile din camere. Dar la un moment dat deschizi pentru că trebuie, iar pe noi ne presa banca.

Acum îmi dau seama că a fost o îngâmfare din partea noastră. O decizie inconștientă. Cumva am reușit să facem față cu decență acelui început. Ne-am bucurat că am reușit să vedem cum conceptul pe care l-am gândit, cum ceea ce visasem, a prins viață. Niciodată nu mi-am pus problema că nu va fi un business de succes. Am crezut cu tărie în ideea noastră. Ne-am dorit ca oaspeții noștri să fie un fel de musafiri. Să simtă că vin în vizită la niște prieteni/rude unde să-și dorească să se reîntoarcă.

Ce ați făcut, profesional vorbind, înainte de Dealul Verde?

Sergiu, partenerul meu de viață, a lucrat în Televiziunea Româna. În ultimii ani de carieră a fost editor de imagine și colorist. Avem o latură creativă și asta ne-a ajutat să facem tot ce ne-a trecut prin cap. Mie, de mic copil mi-au plăcut materialele, țesăturile. Părinții mei m-au încurajat până la un punct, când ar fi trebuit cu adevărat să mă pregătesc pentru această carieră, însă singura facultate din domeniu era la Iași, departe de casă. Nici nu s-a pus problema să plec, tatăl meu era un tip de modă veche. Astfel încât la bază sunt inginer. Dar destinul meu nu era acesta. Am avut parte și de puțin noroc. După ce am terminat facultatea, a venit Revoluția și așa am avut oportunitatea unui nou început. Mi-am deschis o mică casă de modă. O aveam în pivnița casei mele, dar făceam ce-mi plăcea. Înainte de pensiune, dețineam o firmă importantă producătoare de uniforme pentru industria Horeca, aceasta fiind singura mea legătură cu aria în care activez acum. Și cum nimic nu este întâmplător, am vândut vechea afacere unui cuplu, niște tineri pe care i-am cunoscut chiar aici, la Dealul Verde.

Cum ați ajuns la ideea de a avea o pensiune?

Amândoi ne doream să ne mutăm la țară. Nu știu de unde această dorință. Pentru că eu sunt “fată de asfalt”. Eram tristă la fiecare început de an școlar când colegii mei povesteau cât de frumos și-au petrecut vara la bunici. E posibil ca tocmai de aici să fi pornit acest vis. Ce este aici atât de diferit de Capitală este această conexiune cu natura, care nici nu-ți dai seama cât de mult îți lipsește până nu ajungi să ai parte de ea.

Dorința aceasta exista în noi de mai mulți ani, dar nu am fost pregătiți să o punem în practică mai devreme.

Cât a durat drumul de la o simplă idee la pensiune?

În 2016 am depus proiectul și abia în 2019, trei ani mai târziu, am dat drumul la pensiune.

De ce la Porumbacu de Sus și nu în altă parte?

Nu știu dacă locul a fost întâmplător, pentru că nu cred în întâmplare, dar nu a fost o decizie gândită. Aici ne-a dus drumul. Nu am făcut nici măcar un studiu de piață ca să vedem ce zonă ar fi potrivită. Când ne-am decis să cumpărăm un teren, nu aveam mulți bani. Dar am zis că Sergiu cunoaște toată țara, doar umblase în lung și-n lat cu carul de televiziune, și așteptam să-mi spună despre unul dintre acele locuri extraordinare pe care le văzuse. Însă acest lucru nu s-a întâmplat. Iar eu… ce știa o fată de la București? Știam Brașov, Sinaia, Valea Prahovei și la mare. Am decis să mergem către munte. La început chiar prețul a fost cel care ne-a dus către anumite zone. Prima dată am apelat la un agent imobiliar. Apoi, câteva luni de zile, plecam prin țară vinerea și reveneam în București duminica, în căutarea terenului perfect. A fost o perioada foarte faină. Nu ne simțeam vinovați, pentru că, nu-i așa!?, plecam cu treabă. Apoi am început să plecăm de joi, imediat după serviciu. Constatasem că la țară nu prea mai aveam cu cine să vorbim în weekend, iar dacă aveam treabă la vreo primărie nici nu se putea pune vorba. Nu ne propuneam unde să mergem. Pur și simplu ne decideam când ne urcam în mașină. Porumbacu de Sus e o zonă extraordinar de frumoasă, e încă o zonă sălbatică.

Cum v-a venit ideea de a construi în pământ?

Am fost într-un concediu în Maramureș, ne aflam pe terasa unei păstrăvării. În fața noastră, era un deal ca un amfiteatru. Și am zis, “ce-ai zice dacă am face aici o pensiune îngropată în pământ”? Când am plecat de acolo, ne-am dus la Primărie, știam de la proprietarii păstrăvăriei că acea bucată de deal se poate concesiona și că ar exista și deschidere în acest sens. Și într-adevăr așa era. Drumul de întoarcere spre casă a fost unul lung, de vreo 14 ore. Deși am plecat entuziasmați și deciși să construim acolo, am realizat că ne-am vedea copiii de trei ori pe an la început, apoi doar de Crăciun și pe prietenii noștri și mai rar. Voiam un loc mai aproape, dar musai un deal.

Proiectul a fost făcut doar cu fonduri proprii?

Și cu fonduri europene, 25% din investiție, undeva la 200.000 de euro. Restul, până la aproape 800.000 de euro, au fost banii noștri. Dacă nu apelam la fondurile europene, cred că nu am fi știut nici acum toate regulile pe care trebuia să le respectăm și toate hârtiile de care aveam nevoie și descopeream abia când am fi deschis pensiunea că nu mai putem să ne scoatem diverse autorizații pentru că nu aveam niște etape anterioare.

Care au fost problemele de care v-ați lovit de când ați început să construiți?

Pe timpul șantierului “ne-am împiedicat” de multe ori. Am avut un constructor angajat prin licitație. Crezi că asta înseamnă garanție, dar nu e așa. Ne-a scos peri albi și ne-a mâncat energia. Însă, și cu toți nervii, perioada aceea de șantier a fost una dintre cele mai frumoase din viața mea. Am făcut lucruri pe care niciodată nu am fi îndrăznit nici să visăm că le putem realiza.

Cât a durat construcția?

Când am început șantierul am avut toți banii și ar fi trebuit să terminăm în șase luni, a durat însă un an și două luni și dacă ar fi fost după constructor ar mai fi trecut un an până la finalizarea proiectului. Noi am acceptat că el nu o să își facă treaba și am încheiat lucrarea cu alte trei firme.

Cum este comunitatea din Porumbacul de Sus?

Foarte unită. Spre final, am rămas fără bani, dar mai aveam de făcut gardul și curtea. Un vecin s-a oferit să ne facă el gardul și să-l plătim când o să ne permitem. I-am explicat că banii pe care aș putea să îi dau trebuie să îi fac cu pensiunea și eu nu știam la acea vreme cum o să decurgă lucrurile. Dar tot a vrut să ne ajute. Și așa și cu restul.

Cândva așa se desfășurau lucrurile și la oraș. La București, în copilărie, mergeam la vecini să cerem o cană de făină. Nu era totul atât de impersonal ca acum.

Știu că serviți și masa. Cine gătește?

Chiar eu gătesc și îmi face mare plăcere. În mare parte, preparatele sunt din bucătăria românească, dar se mai întâmplă să mă și inspir din alte culturi.

Ați reușit să aduceți beneficii în comunitate?

Apelez la toți vecinii mei pentru legume, ouă, lapte, brânză. Aici există foarte mulți producători autorizați. Oameni au grădini, nu sunt lăsate în paragină, sunt lucrate. Nu e genul acela de zonă unde toată lumea așteaptă să își vândă pământurile. Ne-am dorit să dăm și noi înapoi ceva comunității.

Ce spun turiștii?

Toți au fost uimiți de ceea ce au găsit la noi. Au fost impresionați și de cazare, și de mâncare. Un mare compliment pentru mine este să iau farfuria goală, sufăr dacă mă duc la spălător și văd că a mai rămas puțină mâncare. Dar se întâmplă rar acest lucru. Este apreciat meniul nostru.

Câte locuri de cazare aveți?

Avem opt camere, fiecare cu povestea ei: Agricultorului, Fermierului, Meșterului, Tâmplarului, Artistului, Tradițională, Țesătorului, Fierarului.

Cum ați gândit camerele, toate au o identitate proprie și o poveste aparte…

Ideea camerelor – ca fiecare să aibă propria identitate – a fost a nurorii mele. Pentru că este foarte ușor să pici în zona kitsch-ului, mai binele este dușmanul binelui, am simțit să ne îndrume cineva.

Care este camera dvs preferată?

Toate sunt speciale. Eu cu Sergiu am făcut obiectele din camere. Nu avem pereți drepți nicăieri și nu aveam de unde să cumpărăm mobila, totul trebuia făcut pe locul respectiv. Și paturile sunt realizate de noi, am cumpărat cadrele cu acea somieră și atât. Dar ele nu au și capul patului, le-am îmbrăcat cu lemn și fiecare a fost cumva gândit în tema camerei respective. Dacă vorbim de camera Tâmplarului, tăblia patului trebuia să fie specifică acestuia. Am muncit enorm la ea.

Camerele au câte un holișor mic unde am făcut dressing-ul și baia. Și există o încăpere – în zona cu camera tehnică – aceea este mai mare și nu are holișorul și trebuia să facem un dulap. Și am vrut să facem din crengi de copaci. Unul dintre muncitorii de pe șantier, care e tot din sat, ne-a auzit vorbind și l-a făcut. L-am finisat noi. Și uite așa au fost făcute obiectele de mobilier. Inclusiv chiuvetele sunt făcute de noi. Șapte chiuvete din lemn și una din beton cu pietre încastrate. Toate obiectele au o poveste și nu am cum să aleg o cameră preferată. Am făcut o mulțime de lucruri de care nu am fi știut niciodată că suntem capabili, dacă nu aveam ideea cu pensiunea.

Bucătăria este separată de Lounge de două insule construite din beton. Constructorul le-a ridicat și le-a lăsat așa. Formele rotunjite și curgătoare a fost o mare luptă să le obținem, era ceva ce nu se mai făcuse până atunci. Și noi mai aveam puțin și deschideam. M-am apucat să le fac eu. Sunt foarte mândră de ele. Ce bine m-am simțit în timp ce le realizam! Cât de satisfăcută mă duceam la culcare! Pentru că munca fizică spre deosebire de munca intelectuală aduce satisfacții imediate.

Eu mă consider o persoană care a avut noroc toată viața ei. Am avut norocul să fac mereu ce mi-a făcut plăcere.

Norocul ni-l mai și facem cu mâna noastră?

Dacă îți dorești cu adevărat ceva, nu ai cum să nu reușești. Poți să reușești mai greu sau mai ușor. Dar reușești. Acest proiect era peste nasul nostru din toate punctele de vedere. Începând cu partea financiară și terminând cu experiența. Și de multe ori, în timpul șantierului, se întâmplau lucruri care mă făceau să mă întreb dacă nu cumva am fost prea plină de mine crezând că o să duc la bun sfârșit, dacă am făcut ce trebuia. Dar lucrurile se rezolvau fără prea mult efort din partea mea, se așezau ca un puzzle. Și-mi spuneam că asta e altă dovadă că făceam ce trebuia.

Ce planuri de viitor aveți?

Aș vrea să mai fac două unități de cazare, dar nu îngropate în pământ. Undeva în pădure. Dar atât. Pentru că dacă aș extinde mai mult, nu o să mai fie ce-mi doresc, nu o să mai pot ține eu în mână totul, se va dilua experiența. Și mai vreau să fac o pistă de automodelism.

În plus, anul acesta, ne-am apucat de grădinărit. Am pus niște lăzi mari cu pământ în fața recepției și acolo o să fie grădina noastră. Pentru că eu tot timpul mi-am imaginat cum o să ies cu pălăria și cu mănușile să-mi adun roșii sau mai știu eu ce din propria grădină.

Câți angajați aveți?

Avem patru angajați (chiar din sat) și dacă vrem să fie totul perfect, ne-ar mai trebui încă doi. Sunt cameriste și îngrijitori de spații. Dar ei fac tot ce e nevoie, exact ca într-o gospodărie.

Ce nu o să uite cel care vă calcă pragul?

Mâncarea, pe mine și cățeii. Și apoi experiența cu ciubărul (un butoi imens de lemn). În fața fiecărui corp de cazare este pus un ciubăr care e încălzit, îl folosim și iarna și vara. Din ciubăr ai parte de o priveliște extraordinară. Până aici nici nu știam că cerul este atât de frumos și că-ți poate da o stare aparte.

Locul acesta e tot ce mi-am dorit vreodată. Pentru cineva care încearcă să ia un mic repaus de la viața cotidiană, Dealul Verde e un refugiu ideal.

---

Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 277
Pentru abonare, click aici