Cum ajungem în viitor? Idei din istorie

Stefan Zweig a scris mult despre trecerea dintr-o epocă în alta (Erasmus de Rotterdam) și despre trecerea dintr-o lume în alta (Lumea de ieri. Amintirile unui European). Iar George Prochnick scrie o biografie a lui Stefan Zweig (Exilul imposibil. Stefan Zweig la sfârșitul lumii) în care examinează trecerea lui Zweig și a europenilor la Lumea Nouă.

Nu toate trecerile sunt la fel, nu toate implică același ritm și același nivel al schimbărilor, nu toate comportă aceleași riscuri pentru oameni și umanitate. Însă, dacă trecerile nu seamănă în aparență, ele sunt la fel în esență. Toate ridică provocări similare și îi provoacă omului aceleași trăiri, toate revendică același tip de resurse sufletești pentru gestionare, conștientizare, adaptare, integrare, apartenență și evoluție.

Omenirea este acum într-o astfel de trecere. Ne aflăm într-o cursă pentru viitor care face apel la conștiența și umanitatea noastră.

În cartea sa, George Prochnick face câteva constatări utile și pentru vremurile noastre.

Trecerea „nu este o situație statică, ci un proces”.

Transformarea, evoluția implică mai multe etape, care se petec într-un ritm natural, iar acest ritm are rost și trebuie respectat. Pentru a trece cu succes prin acest proces este nevoie de explorare, descoperire, conștientizare, înțelegere, consolidare. La rod, la maturitate nu se ajunge înainte de vreme. Prin urmare, este important să înțelegem ce presupune acest proces și ce resurse ne sunt necesare. Care este cultura organizațională propice pentru desfățurarea transformare și evoluție, care este strategia adecvată, care sunt nevoile de învățare ce servesc implementării strategiei? La ce e bine și firesc să ne așteptăm de la noi înșine și unii de la ceilalți? Care este tipul și dinamica relațiilor interumane optime pentru a clădi un viitor sustenabil? sunt câteva dintre întrebările cu ajutorul cărora ne putem găsi calea.

„Secretul (…) constă în a ține seama de deosebirea dintre „aici” și „acolo”.

Ca să ajungem în viitor nu putem trăi în trecut. „Nevoia de adaptare” este interesantă prin aceea că îți semnalează că realitatea s-a schimbat, prin urmare raportul dintre tine și realitate nu poate rămâne același. O schimbare atrage după sine și alte schimbări, pentru că lucrurile sunt legate între ele, sunt interdependente. Acum, funcționalitatea se bazează pe alte reguli – care nu sunt capricii și preferințe, ci au o logică ce trebuie înțeleasă pentru a putea fi respectată și pentru ca noi să putem construi pe baza ei.

Așadar, este important să devenim conștienți de noi înșine ca să vedem ce automatisme avem, ce credințe și ce comportamente nu mai sunt adecvate, ce așteptări nu mai sunt funcționale, ce schimbări trebuie să facem inclusiv la noi înșine pentru a înțelege corect realitatea. Cheia este să înțelegi că schimbarea trebuie să continue, indiferent de ce fel ar fi ea, pentru ca aliniamentul să se refacă. Altfel, apar blocaje care împiedică bunul flux al lucrurilor. Nu vei opri schimbarea rămânând tu nemișcat. Iar dacă ai reuși, la ce ți-ar folosi?

„Inovațiile de prost grust și amintirile idealizate i-au dezorientat în egală măsură” pe oameni.

În orice direcție corectă se poate merge prea departe. În consecință, este important să fim atenți la momentul/punctul din care binele nu mai e bine. Pentru asta avem nevoie de valori sănătoase, pe care să le înțelegem și să le aplicăm corect. Așa vom ști care inovații sunt utile și etice și nu ne vom aminti trecutul selectiv și preferențial, devenindu-i captivi. Unele dintre adevărurile trecutului nu se mai aplică, dar asta nu le scade valoarea și nu le transformă în minciuni. Pur și simplu, vremea lor a trecut și este timpul pentru altele noi.

Prochnick scrie despre „dezechilibrul brusc, radical, care s-a produs în viețile oamenilor, după ce s-au stabilit în Lumea Nouă” și semnalează „relația transformată cu lumea exterioară, care face ca treburile cotidiene, de rutină, să devină anevoioase, nefamiliare.”

Orice schimbare presupune un nivel de disconfort, la care trebuie să ne așteptăm, de care trebuie să fim conștienți și de care nu e bine să ne speriem într-atât încât să negăm sau să blocăm schimbarea. Viața nu e statică, evoluția presupune trecerea de la vechi la nou, lumea se reînnoiește, se redefinește. Iar schimbarea definește un spațiu mai potrivit pentru noi toți.

„Pasiunea bunicii mele pentru emanciparea culturală, împărtășită de atâția din mediul ei, mi-a aprins imaginația.” „O familie bună (…) se definea, în fond, ca o familie eliberată de orizontul îngust pe care i-l impusese viața (…) ca o familie aptă să se deschidă spre o altă cultură și, prin aceasta, la universalitate.”

Învățare, cultură, universalitate sunt cuvinte cheie și în vremurile noastre. Globalizarea ne trezește și ne unește, ne face să ne deschidem mintea la realitate și inima la adevărurile vieții, ale planetei, ale umanității. A fi altruist nu înseamnă să nu-ți vezi interesul, ci înseamnă ca interesul tău să includă și binele celorlalți. Binele tău face parte dintr-un Bine mai mare decât tine – care te include și pe tine, căruia îi aparții. Așadar, evaluează ideile și oportunitățile în funcție de cât de dătătoare de viață sunt. Susține ceea ce promovează umanitatea, omenescul, dreptatea, creșterea benefică, bunătatea, ceea ce este posibil. Susține ceea ce face bine.

George Prochnick punctează faptul că viața lui Zweig ridică întrebări stăruitoare despre responsabilitatea artistului în vremuri de criză, despre datoria lui față de semenii lui, datoria lui în raport cu harul ce i s-a dat, despre rolul artei în educație. Zweig a fost un catalizator și un canal pentru curentele de gândire vitale ale epocii.

Responsabilitățile scriitorului sunt aceleași cu responsabilitățile liderului. Sigur că acesta are datoria de a onora abilitățile de leadership cu care a fost înzestrat, are o datorie față de oamenii pe care îi conduce și față de realitatea pe care o creează. Este important ca liderul să fie un catalizator și un canal pentru curentele de gândire, evoluție, transformare, inovație ale epocii. Pentru asta, liderul trebuie să fie conștient și conector, să suțină o cultură a învățării și să creeze un climat de siguranță psihologică în care oamenii să fie autentici, pentru a putea evolua împreună.

Scriind despre „calmul arătat de englezi în fața conflagrației mondiale”, Stefam Zweig credea că acesta „are mai mult de-a face cu pasiunea lor pentru grădinărit decât cu manierele lor elegante sau cu sistemul de învățământ britanic. Nimic nu e mai profund decât statornica uniune cu natura care transmite, pe nevăzute, o parte din seninătatea ei fiecărui individ aflat într-un dialog perpetuu cu ea.”

Mulți scriitori și lideri vorbesc despre recalibrarea și reîmprospătarea pe care numai contactul cu natura le poate prilejui, prin autenticitatea și funcționalitatea sa. Este un factor de resetare care ne pune în legătură cu noi înșine și ne trezește conștiința de sine și prezența de spirit.

Stefan Zweig, la fel ca mulți alți oameni în acele vremuri, a trăit din plin provocările trecerii dintre epoci și dintre lumi – trecere foarte dificilă, de altfel. În cartea sa, George Prochnick scrie că, în toată această prefacere, expresia de pe chipul lui Zweig aducea uneori cu aceea a unei păsări „care s-a izbit de un geam pe care l-a confundat cu cerul”. Ținând seama unii de alții, învățând și lucrând împreună putem evita riscul de a ne lovi de geam, crezând că este cerul.