Ce faci când trebuie să raportezi la doi manageri
Cea mai dificilă situaţie, atunci când ai doi şefi, se creează atunci când managerii nu merg în aceeaşi direcţie. Într-o lume ideală, ar trebui să se pună de acord asupra obiectivelor şi asupra modului în care le pot atinge, să găsească un compromis între interesele lor divergente. De exemplu, unul poate încerca să câştige părţi din piaţă, în timp ce celălalt încearcă să îmbunătăţească rentabilitatea. Şi de multe ori refuză să cedeze chiar şi o palmă de pământ din teritoriul lor, ceea ce pune colaboratorii într-o situaţie inconfortabilă. Ce poţi să faci când fiecare vrea să tragă spuza la el, dar tu nu faci faţă. Poţi merge să raportezi şefului cel mare, şeful celor doi, fără să transformi situaţia într-un conflict de natură personală. Până să faci asta, încearcă să rezolvi însă singur. E posibil ca, strânşi cu uşa de şeful cel maire, cei doi să devină cei mai buni prietene şi să se coalizeze împotriva ta.
Tendinţa naturală, a fiecărui angajat, este să privilegieze şeful care l-a recrutat şi format în locul unui manager venit din altă parte, resimţit ca un intrus şi care va convinge mai greu.
La fel , cel care are doi şefi, va face mai degrabă sarcinile pe care i le dă cel care îi face evaluarea anuală, care îi poate mări salariul sau îl poate promova. Atenţie însă de cine asculţi. Poate că unul dintre şefi are mai multe respinsabilităţi administrative, dar altul are un rol strategic în companie, iar părerea sa poate conta pe termen lung.
O altă linie de demarcaţie apare în grupurile centralizate, care lasă autonomie diferitelor filiale. Într-un grup foarte răspândit geografic sau care a făcut achiziţii recente, prioritatea este impunerea regulilor comune sau privilegierea, într-o organizaţie matricială, a puterii centrale. Şi aici există însă derogări şi se poate întâmpla ca într-o anumită filială să se ţină cont de cultura locală mai mult. Tu de cine asculţi, de şeful din ţară sau de cel de la centru? Dacă poţi, încearcă sp uiţi de expresia pânjă la Dumenzeu te mănâncă îngerii. Privilegiază ordinele venite de la centru.
Este minunat dacă şefii tăi vorbesc şi se pun de acord asupra sarcinilor pe care ţi le dau. Dar când nu e aşa, mai ales dacă organizaţia este una complexă şi oamenii abia apucă să vorbească între ei.
Repartizarea sarcinilor de serviciu este vagă, obiectivele se pierd în şedinţe interminabile, responsabilităţie nu mai apasă aşa de tare şi oamenii încep să fie preocupoaţi mai mult să îşi acopere ineficienţa, decât să-şi facă treaba. Şi sfârşesc prin a nu mai face nimic. Apare ceva de făcut de la X? Poţi spune că nu poţi, lucrezi la un dosar pe care ţi l-a dat Y. Şi invers. Sau nu, tu nu faci aşa, doar colegul tău de birou.