Ce să faci când nu știi ce să mai faci? Cum să schimbi răul în BINE
O dimineață ca oricare alta.
Dar nicio dimineață nu e ca oricare alta.
Mă uit în oglindă și pare că sunt tot eu cea de ieri… dar azi împlinesc 50 de ani.
În fiecare dimineață am fost cea de ieri și, totuși, m-am schimbat mult față de acum 10 ani, de exemplu. Chiar și față de anul trecut… De acum 30 de ani nici nu mai zic.
Nu vreau să-ți vorbesc despre vreo criză a femeilor de 50 de ani – oare există?
Vreau să-ți vorbesc cu ce schimbări m-am confruntat în acești 50 de ani.
Sunt anii mei, dar pot fi și ai tăi… Ai tuturor.
Pe unele dintre aceste schimbări le-am traversat cu toții, altele ne-au afectat tangențial, iar altele ne-au influențat fără să le conștientizăm existența.
Aș putea să scriu despre reziliență, dar mă tem că nu aș fi cel mai bun exemplu. Nu am trecut peste toate schimbările la fel de ușor pe cât aș fi vrut. Unele din aceste schimbări m-au transformat, m-au făcut ceea ce sunt astăzi – cu bune și rele.
***
Am copilărit în România rurală, fără canalizare și îmi spălam părul cu săpun de casă în albie. Anii ‘80 – ‘90, la țară, însemnau să-mi ajut părinții la munca câmpului, să sap rânduri de porumb lungi de 1 kilometru în căldura Bărăganului. Era rău. Voiam cu tot sufletul o schimbare. Nu știam ce, nu știam cum, dar știam că vreau mai BINE. Credeam că e bine să învăț.
Adolescența a venit cu plecatul la 60 km de casă – într-o cameră de internat cu 8 paturi metalice ca de spital, fără apă caldă sau curent electric. Da, era frig, învățăm la lumânare dar nu simțeam că e rău.
Rău era când eram de serviciu la cantină o zi întreagă și curățam cartofi și ceapă.
Rău era când îmi era foame și nu aveam ce să cumpăr.
Rău a fost când am simțit umilirea că sunt de la țară și nu pot fi invitată la o zi de naștere în oraș.
Ce să fac? Cum să schimb asta? Cu ce? Am ales să mă duc la camera de lectură și să învăț. Așa am ajuns olimpică la chimie. A fost BINE.
M-am trezit într-o dimineață de iarnă și, când puneam mere și covrigi în bradul de Crăciun, am auzit la radio Europa Liberă – pe care ai mei îl ascultau pe furiș – că e Revoluție la București. Se zicea că e de bine.
Dar a fost rău. La cei 16 ani ai mei am fost la înmormântarea unui vecin de doar 18 ani care murise la Revoluție. Ce puteam să fac eu? Cum să schimb acest rău?
1990 – WOW. Am mâncat banane pentru prima dată în viața mea. Cam verzi.
Și deodată totul începe să se rostogolească mai repede decât orice roată de la bâlci, nimic nu mai stă în picioare, totul se schimbă cu o viteză amețitoare.
Am fost prinsă într-un vârtej. Cel al vieții. A fost și rău, a fost și BINE. Am plâns dar am și râs.
Eram tot eu, cea care voia să devină mare, să fie pe picioarele ei, să poată lua decizii dar…. Nu mă pregătise nimeni pentru ce avea să urmeze. Ce reziliență să ai la faptul că azi o înghețată costa 2.500 lei – mai vechi decât banii ăia vechi care s-au schimbat în 2005 – hahaha, iar mâine aceeași înghețată costa 3.000 lei?
Am intrat la Facultate în 1992 și aveam bursă de 8.500 lei, iar căminul costa 1.700 lei. Am terminat în 1997 cu același grad de bursă, care era 135.000 lei, iar căminul costa 150.000 lei.
Au fost vreo 3 schimbări monetare în următorii 10 ani, devalorizare, greve, guverne schimbate, construirea unui cămin, găsirea unui job. Cumva am învățat să iau decizii și să mă descurc. Evident că nu știam ce să fac și cum. Doar treceam prin schimbare făcând ce credeam că e bine. Uneori nici nu realizam când se mai schimba ceva. Era singura constantă.
1998 – Primul interviu. Ce e asta? Cum se face? L-am luat. Nu știu de ce.
Am intrat în cursa șobolanului – job, delegații, copil… Cum se crește? Nu e nici o carte despre a fi părinte? Dar am fost în al nouălea cer când am devenit mamă.
Obiective SMART – ce sunt astea ? – nu am citit nimic despre ele până acum.
Ședințe, manager de echipă – Cine m-a pus să vreau mai mult? Acum trebuie să mă descurc cumva. Și m-am descurcat.
Zonă și mai mare, și mai multe responsabilități. Credit la bancă pentru apartament – zicea bunicul că nu e bine. El a prins altfel de vremuri. Cred că nu înțelegea el.
Dezvoltarea oamenilor – WOW!!! – sunt diferiți, nu merge să le spun eu ce să facă.
Și de ce nimeni nu îmi spune și mie ce fac bine? Îmi vânează doar greșelile.
Și uite așa copilul a ajuns adolescent – în timp ce eu conduceam pe cod roșu de ninsoare. Hai că la majorat am ajuns și poate nu mai e supărat că am lipsit la alte serbări.
Mama! Ea va înțelege mereu că nu o vizitez mai des. Oare mai am „timp” să o vizitez?
Iar delegații, rapoarte, situații, dezvoltare personală – dar schimbarea vine acum mai repede decât eram eu obișnuită. O fi bine?
Și bang – trebuie să renunț la câțiva oameni din echipă – asta nu e bine. Ce să le spun?
Da, eu pot accepta că sunt o căsuță într-un excel – așa cum mi s-a spus, dar EI? EI sunt oamenii mei care au muncit aici să avem rezultate bune.
O să fie și bine, am trecut prin altele și mai rele.
Iar BANG – prea repede. Un VID. Eu trebuie să-mi caut altceva de lucru. Nu știu de unde să încep.
Reziliența vine greu. Viața are prostul obicei să ne surprindă.
Ce faci cu ceea ce știi Vali? Hai să văd cum te afectează asta! Nimeni nu mai sună, nu mai are nevoie de vreo aprobare, nu te mai caută. Ești tot tu… cea din oglindă.
Și apare o luminiță…. mică. Dar alt oraș, alt job, alte responsabilități, altă casă.
Las totul în urmă și mă arunc iar în cursă. Normal că sunt obișnuită, tot timpul am fost un călător mutant în viața mea – cu bagajul în mașină. Știu toate hotelurile din țară – deci aș putea lucra și ca tripadvisor.
Trebuie să fie iar ceva BINE.
Nu am cum să știu dacă nu încerc. Fac iar ceva nou. La început cu frică – nu mi-a spus nimeni că va fi greu, dar nu renunț. Învăț să fac altceva. A câta oară? Nici nu mai contează. Eu sunt o luptătoare.
Și începe altă etapă, alte obiective – mai mult decât SMART.
Nu mă întreb – „cât mai trebuie să învăț”, ci „CE”?
Și trecem și peste pandemie, o să trecem și peste criză – am mai prins vreo 2, și sigur trecem și peste război.
Bunicul a trăit 102 ani. Deci mai am multe învățat, de acceptat, de schimbat.
Și da, am înțeles și că nu toți oamenii rămân lângă mine, și să accept eșecul ca parte a succesului, și că pot greși când aleg colaboratori, și cel mai important este că ACUM simt că nu mai trebuie să mai demonstrez nimic nimănui.
ACUM pot să trăiesc pentru mine și pentru cine rezonează cu valorile mele.
Oglindă, oglinjoară – Ce mi-ai pregătit pentru următorii ani?
