Sindromul „nu e treaba mea”. Cum se instalează în echipe

Într-un mediu de lucru aparent funcțional, unde procesele par clare și obiectivele sunt comunicate, există un fenomen insidios care, odată instalat, poate eroda în profunzime performanța și cultura unei organizații: sindromul „nu e treaba mea”. Departe de o lipsă de implicare punctuală, acest comportament reflectă o disfuncționalitate sistemică – una care afectează coeziunea echipei, încrederea între colegi și capacitatea de adaptare a companiei.

„Sindromul acesta apare, de cele mai multe ori, când nu există claritate în roluri și recompense. Când oamenii nu știu exact ce se așteaptă de la ei – sau, mai grav, știu că nu vor fi recunoscuți sau recompensați pentru implicare suplimentară – se retrag în zona lor de confort și responsabilitate strictă”, afirmă ”, explică Corina Neagu, fondator DARE – Development Advice & REsources, trainer și consultant în resurse umane

Când inițiativa este penalizată

Un alt factor major care întreține sindromul „nu e treaba mea” este atitudinea ambivalentă a liderilor față de inițiativă. În organizațiile în care angajații sunt criticați pentru că au încercat ceva nou, dar nu au reușit, dorința de implicare dispare treptat. Team members devin precauți, evită riscurile și se refugiază în sarcinile „din fișa postului”.

„Este întreținut de lideri care penalizează inițiativa, dar și greșeala. Mesajul transmis, conștient sau nu, este clar: nu ieși din rând, nu încerca altceva, nu-ți asuma. Și așa ajungem la pasivitate profesională mascată de conformism”, este de părere expertul.

De la comportament individual la cultură de echipă

Unul dintre cele mai periculoase aspecte ale acestui sindrom este că, lăsat nesancționat, el devine normă. Atitudinea „nu e treaba mea” nu mai este o excepție, ci se transformă într-o cultură organizațională informală, transmisă prin exemple negative și consolidată prin lipsa unor intervenții clare.

„Devine cultură dacă nu se cultivă colaborarea și asumarea. Fără un cadru în care munca în echipă este stimulată, în care obiectivele sunt comune și succesul este împărțit, fiecare începe să tragă pentru el sau – mai rău – doar să bifeze ce are de făcut, fără să-i pese de rezultat”, mai spune specialistul.

Semnale de alarmă

Sindromul „nu e treaba mea” nu se manifestă întotdeauna zgomotos. Uneori se insinuează prin:

• Tăceri incomode în ședințe, când apare o problemă și nimeni nu reacționează;
• Task-uri nefinalizate, pentru că „nimeni nu era responsabil oficial”;
• O lipsă cronică de inițiativă, chiar și în situații care cer acțiune imediată;
• Comentarii pasiv-agresive precum „nu e în fișa mea de post” sau „n-am fost plătit/ă pentru asta”.

Cum se combate

Combaterea sindromului implică mai mult decât training-uri despre responsabilitate. Este nevoie de o revizuire a modului în care se construiește încrederea și se recompensează colaborarea, nu doar performanța individuală.

Soluțiile posibile:

• Clarificarea continuă a rolurilor și obiectivelor comune;
• Crearea unui mediu în care greșeala este acceptată ca parte a procesului de învățare;
• Lideri care dau exemplu personal, implicându-se direct și să arate empatie față de efortul colectiv;
• Mecanisme de recunoaștere formală și informală a celor care își asumă responsabilități în afara limitelor stricte ale rolului.

Sindromul „nu e treaba mea” nu este o simplă problemă de atitudine – este o fractură subtilă, dar profundă în cultura organizațională, care poate deveni cronică dacă nu este diagnosticată și tratată din timp.

„Responsabilitatea nu e doar despre task-uri, ci despre apartenență. Când oamenii simt că fac parte din ceva mai mare decât fișa lor de post, nu mai întreabă dacă e treaba lor. Se implică pentru că le pasă”, conchide expertul.

CITEȘTE ȘI: Brandul personal: util sau doar un buzzword?

Foto: ID 66696000 ©Rawpixelimages | Dreamstime.com