Cum se trece printr-o criză? Tu ce știi de la bunici?

Nu știu despre voi, dar bunicii mei au trecut prin război. Bunicul a luptat în linia întâi, iar bunica a supraviețuit războiului ca toate femeile de atunci: trăind prin foamete, secetă, epidemii, câteva alte grozăvii. Vulnerabilitatea și sensibilitatea ei aveau forță de coloană vertebrală.

Cum arată crizele prin care trecem noi, dacă le privim alături de cele prin care au trecut bunicii noștri? Cum arată resursele noastre, dacă le privim alături de cele ale bunicilor noștri?

Pe bunica mi-o amintesc privind în zare și rostind, calm: „Asta-i viața, ce se vede”. Nu resemnare m-a învățat. Ci reziliență. M-a învățat să nu plâng după ce nu este, ci să văd și să cultiv ceea este. Un alt fel de „Fă rai din ce ai”. Când îmi răsună vocea ei în minte, știu că ceva nu văd.

Din ce unghi ai putea privi astăzi lucrurile ca să le vezi mai bine?

Un unghi de vedere clarificator pentru realitatea noastră de astăzi poate fi postarea unei asistente medicale, pe al cărei chip se vedeau urmele echipamentului de protecție, care scrie: „Eu nu am luxul de a merge acasă, în carantină. Sunt aici și-mi fac datoria. Faceți-v-o și voi pe a voastră. Vă rog.”

Care este luxul care te sperie astăzi?

Cum ar fi dacă nu ne-am putea câștiga banii lucrând de acasă, dacă nu s-ar putea face plăți online, dacă nu ar avea cine să ne supravegheze copiii, dacă ar trebui să ieșim afară, cu toții, pentru fiecare lucru de care avem nevoie? Cum ar fi dacă nu am avea acces la produse esențiale? Oare ne-am spune: „Ce bine ar fi dacă am putea face totul de acasă!”?

”Felul în care gândim definește cadrul, ”cutia” în care trăim. Iar mentalitatea noastră adeseori nu ne lasă să ne eliberăm din această cutie, transformând orice piedică într-un obstacol de netrecut”, crede Ron Williams. Ce avem de făcut este să reîncadrăm realitatea, să o privim dintr-o perspectivă clarificatoare. ”Reframing–ul este crearea unui nou peisaj mental, care oferă mai multă libertate, un mai mare grad de flexibilitate și modalități alternative de abordare a unei probleme, ce pot conduce adeseori la soluții neașteptate. În multe cazuri, reframing-ul presupune să te vezi pe tine însuți într-o nouă lumină”, spune Ron Williams.

În vremuri de profundă și rapidă schimbare, schimbarea perspectivei este cu atât mai necesară, ca să înțelegem situația curentă și să vedem ce este de făcut mai departe. Pentru a construi viitorul, nu mai este suficient (iar adeseori este de-a dreptul ineficient), să facem doar mai mult sau mai puțin din ce s-a făcut până acum. Ce e de făcut este, mai nou, foarte diferit.

Citește și: Liderul adevărat după (re)framing se cunoaște

Count your blessings! Pe cine poți tu ajuta? Cui îi poți face un bine?

Dintre cele cu care ești binecuvântat, de câte ai uitat? Să nu ne uităm binele, de tare ce ne-am obișnuit cu el.

Să le fim recunoscători celor care nu au încotro – oamenilor din magazine și din spitale, din farmacii, celor datorită cărora alimentele ne sunt accesibile, celor care îi îngrijesc pe semenii lor. Să nu golim rafturile, să ne gândim și la bătrânii de care puteam avea grijă. Să ne plătim facturile, să ne facem treburile, să ne amânăm vacanțele, să nu luăm totul înapoi, să nu vrem totul. Să nu profităm, să ne ajutăm.

În cartea The Second Mountain: The Quest for a Moral Life, David Brooks scrie:

„Din când în când, întâlnesc un om care radiază de bucurie. Lumina interioară a acestor oameni se vede de departe. Sunt oameni buni, liniștiți, care se lasă încântați de micile bucurii și sunt recunoscători pentru cele mari. Nu sunt oameni perfecți. Și ei pot fi epuizați și stresați uneori. Și ei fac erori de judecată. Dar ei trăiesc și pentru alții, nu numai pentru ei înșiși. Sunt dedicați familiei, unei cauze, unei comunități sau unei credințe. Știu de ce se află pe acest Pământ și au o mare satisfacție în a-și urma chemarea. Viața lor nu e ușoară. Pe umerii lor poartă și alte vieți. Dar sunt senini și au tărie de caracter. Sunt interesați de tine, te fac să te simți prețuit și înțeles și se bucură de binele tău.

Când îi întâlnești pe acești oameni, îți dai seama că bucuria nu este doar un sentiment, ci poate fi o perspectivă de viață. Există bucurii temporare, pe care le avem cu toții când avem o realizare, și apoi există și acest alt fel de bucurie permanentă care îi animă pe oamenii care nu sunt obsedați de ei înșiși, ci se dăruiesc pe sine.”

Gândește, citește și privește constructiv.

„Când eram mic și vedeam la televizor știri care mă speriau, mama îmi spunea: „Caută-i pe oamenii care ajută. Întotdeauna o să vezi că sunt oameni care ajută.”, declară Fred Rogers – prezentatorul de televiziune cunoscut pentru Mister Rogers’ Neighborhood – emisiune dedicată preșcolarilor, în care acesta le vorbea copiilor despre lucrurile care de obicei sunt greu de înțeles pentru ei: emoții pe care le simt, dar cu care nu știu ce să facă, lucruri de neînțeles pe care le fac adulții, situații complexe din viața lor de zi cu zi.

Suntem ce gândim. Iar calitatea gândurilor noastre depinde de informațiile pe care le primim și de cum le prelucrăm. Astfel, devenim ceea ce citim, ce ascultăm, ce privim, ce recepționăm. Nu e suficient să ne concentrăm doar pe probleme, cum nu e suficient doar să supraviețuim. Pentru a progresa și a prospera trebuie să găsim soluții și să inovăm, iar pentru asta avem nevoie de o mentalitate pozitivă și constructivă.

Te uiți la știri? Cum te simți când te uiți la știri? Ce publicații citești? Te simți informat de tipul de jurnalism pe care îl consumi? Ce așteptări ai de la jurnalism? Dar speranțe? Ce poți face tu pentru a le îndeplini? Ce înseamnă jurnalism de bună calitate și cum ne deservește?

Jurnalismul trebuie să ofere o viziune critică asupra lumii. Dar critic înseamnă analitic, nu negativ. Iar pentru a analiza, avem nevoie de informații din perspective diferite, atât negative, cât și pozitive. O viziune amplă este o viziune corectă.

Știrile și informațiile negative îi fac pe oameni să se simtă neajutorați, le dau senzația de zădărnicie, îi epuizează prin exces de compasiune (compassion fatigue), reduc toleranța, inspiră neîncredere în bunăvoința celorlalți și teama de necunoscut, generează instabilitate emoțională etc. În consecință, oamenii încep să evite știrile, devenind neimplicați și dezinformați.

Așadar, caută știri și informații concentrate pe progres și soluții, cu o abordare cuprinzătoare, contextuală, care să adauge perspective noi, diferite, complementare, care să ni-i prezinte pe oameni acționând, nu numai în rol de victime pasive. Rolul jurnalismului este nu numai să reflecte lumea, ci și să o pună în mișcare. Asta se face prin speranță și prin credința că are sens să acționăm, că oamenii sunt capabili, putenici și relevanți și pot construi o lume mai bună.

Citește și: Jurnalismul constructiv. O viziune amplă este o viziune corectă

Izolarea în case ne-ar putea vindeca de izolarea socială.

Poate vom redeveni conștienți de faptul că suntem interdependenți.

David Brooks ne atrage atenția că trăim într-o cultură a fragmentării și a izolării sociale. Problemele cu care ne confruntăm sunt multe și diverse, dar suferința vine din aceeași cauză: lipsa legăturilor sănătoase dintre oameni, faptul că nu reușim să-l privim și să-l acceptăm pe celălalt în întregime, să vedem și să respectăm demnitatea fiecăruia – iar asta conduce la frică, neîncredere, tribalism, umilire și animozitate. Este o cultură a hiper-individualismului, a interesului personal și a exprimării de sine, care susține că împlinirea de sine se face separat de ceilalți. Problema nu este numai sociologică, umanitatea are o problemă morală.

Dar există o categorie largă de oameni care au conștiința interdependenței. Acești oameni sunt deschiși, incluzivi, iubitori, ospitalieri, prietenoși, sunt disponibili, îi văd pe oameni în întregime, îi prețuiesc, sunt cordiali și se poartă cu grijă și bună intenție. Pe ei David Brooks îi numește Țesătorii – cei care țes pânza vieții. Țesătorii sunt creatorii de comunitate, iar David Brooks a lansat proiectul Weave: The Social Fabric Project, pentru a înlătura izolarea socială prin crearea de comunități. Lumea e plină de Țesători – oameni simpli care nu atrag atenția, dar atrag încrederea. Îi găsești ușor. Totul e să întrebi: În cine au oamenii încredere pe-aici?

Citește și: E timpul să-ți declari (inter)dependența

Luxul lui acasă. Luxul lui împreună.

Bunicii mei locuiau într-o casă cu o singură cameră. Au încropit-o după război, iar apoi alta n-au făcut pentru că și-au trimis copiii la școală. În toate vacanțele de vară, locuiam în camera aceea două nepoate și doi bunici. Uneori ni se alăturau și doi părinți. Cele mai clare amintiri despre iubire, acceptare, toleranță, compasiune, înțelegere, echipă, parteneriat le am din acea cameră. Redescoperă-i și apropie-te de oamenii pe care îi iubești.

Citește și: Cum ajungem în viitor? Idei din istorie

Una din scrisorile pe care bunica mi le-a trimis se încheie așa: „Felicia, eu ți-aș trimite o garoafă încărcată cu parfum. Dar ești prea departe și se scutură pe drum”. Bunica îmi va fi mereu aproape, iar înțelepciunea pe care mi-a transmis-o nu se va scutura niciodată.