Dacă tinerețea ar ști, bătrânețea ar putea. Dorin Bodea – Să nu uităm nicio clipă că noi vom fi seniorii de mâine (III)
De ceva vreme oamenii găsesc calea de a trăi mai mult. Așa că e timpul să ne gândim la ce înseamnă asta – pentru comunități, pentru economie, pentru societate, pentru fiecare om în parte. Care sunt beneficiile, care sunt provocările, care sunt îndatoririle? Mircea Mârzan, Nicoleta Mihăiță și Dorin Bodea ne prezintă această realitate din perspectiva unui medic, a unui manager și a unui sociolog. Așadar, să ne gândim împreună la cum să ne prelungim nu numai viața, ci și bucuria și speranța.
Dorin Bodea – psiholog, doctor în economie la Institutul Național de Cercetări Economice din cadrul Academiei Române, doctor în sociologie la SNSPA, consultant în dezvoltare organizațională. A înființat și conduce compania de consultanță Result Development și compania de executive search Mentor’s Search.
POVESTEA SENECTUȚII ÎN ERA CONTEMPORANĂ
„Bătrânețea” este un concept dificil de definit pentru că are conotații diferite, pozitive sau negative, în funcție de specificul societății și a modelului cultural și social dezirabil. Cu toate acestea, există câteva norme, repere destul de clare ale vârstei seniorale. Începutul bătrâneții se asociază cu vârsta de 65 de ani, cu schimbări ale regimului de viață, cu retragerea parțială sau totală din activitatea profesională, cu dezvoltarea unor noi roluri sociale (de exemplu, cel de bunic/ă).
De pildă, în societatea românească, „bătrânețea” are mai degrabă o conotație negativă decât una pozitivă. Dicționarul explicativ al limbii române ne prezintă “bătrânețea” ca “vârstă înaintată” și “etapă finală din viața ființelor caracterizată prin diminuarea treptată a funcțiilor fiziologice”. O definiție scurtă și la obiect, care marchează depreciativ fatalitatea irefutabilă care ne așteaptă la colț pe fiecare dintre noi.
În societățile occidentale, bătrânețea tinde să fie privită într-o manieră științifică, dar mai nuanțată decât la noi. Astfel, Dicționarul Larousse de psihologie ne prezintă mai multe forme de bătrânețe, un soi de „bătrânețe graduală”: între 65–70 de ani are loc adaptarea la ieșirea din activitatea profesională, între 70–80 de ani se instalează treptat bătrâneţea propriu-zisă, între 80-90 de ani se intră în bătrâneţea avansată, iar după 90 de ani se instalează marea bătrâneţe.
În fine, există și anumite societăți, e drept, mai tradiționale, unele chiar arhaice care, prin modelul lor cultural, valorizează bătrânețea, în cadrul cărora „să fii bătrân” reprezintă un semn distinct de respect și omagiu, asociat cu experiența vastă de viață, cu ceea ce numim prin înțelepciune.
Totuși, ținând cont de toate aceste conotații, nu putem să nu observăm tendința societății moderne de a nu valoriza „bătrânețea”, de a uita utilitatea și înțelepciunea bătrânilor, de a-i percepe ca pe niște frustrați și nemulțumiți, depresivi, pisălogi și rigizi, opaci și morocănoși, pe scurt, ca pe niște persoane acre și toxice de care te poți descotorosi cu ușurință și fără prea mari pierderi. În acest model cultural, bătrânul nu mai are drepturi de a-și face planuri de viitor, trebuie să se mulțumească cu puțin, chiar dacă a muncit din greu toată viața și nu a consumat prea mult din serviciile sociale pe care le-a plătit, cu vârf și îndesat, vreme de aproape jumătate de secol.
În realitatea organizațional-managerială, această tendință de a privi bătrânețea este și mai accentuată. Pentru multe organizații, în funcție de poziția ocupată, bătrânețea poate începe la 40 de ani, iar dacă ai 50 de ani ești deja „expirat”. Chiar dacă vorbim despre pozițiile manageriale, adică despre rolurile asociate cu un grad mai înalt de înțelepciune, în ultimii 20 de ani tendința a migrat către persoane din ce în ce mai tinere. Astfel, avem nenumărate exemple de companii în care media vârstei managerilor este de 35-40 de ani. Nu este greu să presupunem ce importanță au seniorii în toate aceste organizații.
Dar este firesc să ne întrebăm de ce această perspectivă sumbră asupra bătrâneții domină societatea modernă actuală?
Perspectiva conform căreia bătrânețea este asociată cu neputința și cu o stare precară de sănătate este greșită, ne spune chiar Giddens, deși vârsta înaintată se confruntă cu tot mai multe probleme de sănătate. De departe, cele mai grave afecțiuni ale bătrâneții sunt cauzate de fenomenul de însingurare, de pierderile economice și sociale, a locului de muncă, a prietenilor, a rudelor, despărțirea de copii.
De ce oare, societatea modernă, prin modelele ei sociale, economice și culturale manifeste nu reușește să prețuiască și să integreze în câmpul activ diversitatea experiențelor de viață, de muncă și de fericire ale seniorilor ei?
Probabil că principalele motive pentru care societatea modernă privește în felul acesta bătrânețea rezidă în însăși inima modernității: ideea de progres continuu și viteza de accesare a acestuia.
Ori, așa cum este și firesc, seniorul nu mai are apetența, foamea lacomă și ambiția oarbă de a demonstra și a obține maximum de rezultate rapid. În schimb, are alte calități, nu la fel de prețuite de lumea organizațiilor de astăzi, dar care ar putea contrabalansa calitățile tinereții dându-le mai multă consistență și o altă perspectivă de dezvoltare.
Cu alte cuvinte, bătrânul, în loc să fie privit strict economic ca o povară, iar social și psihologic ca inadaptat, inadecvat timpului, de-a dreptul nociv și toxic, s-ar putea bucura într-un viitor nu foarte îndepărtat de o repoziționare socială și economică la polul opus față de cum este în prezent. Acest fapt nu se datorează unei motivații morale sau unui nou ideal social, ci unei necesități pragmatice, care ne prezintă o problemă fără nicio altă soluție.
CONTEXTUL GLOBAL ACTUAL ESTE DIFERIT DE CEL DE ACUM O JUMĂTATE DE SECOL
Îmbunătățirea semnificativă a calității vieții, a nivelului de trai, progresul medical, igiena preventivă etc. au condus la creșterea speranței de viață, iar bătrâneţea a devenit o vârstă mult mai activă şi mai angajată social decât în urmă cu o jumătate de secol. Consecința acestui fenomen a generat creșterea numărului de persoane care au depășit 65 de ani. Iată și câteva date recente.
Conform Eurostat, în 2017, aproape o cincime (19%) din populația UE avea vârsta de 65 de ani sau mai mult. Estimările cu privire la evoluția acestui segment al populației sunt de circa o treime peste o generație (în 2050), iar în 2080 de aproximativ 151 milioane de persoane. În România, la începutul lui 2018 erau aproximativ 3,5 milioane de persoane în vârstă de 65 de ani sau mai mult, iar așteptările viitoare sunt de creștere semnificativă a acestui segment al populației (vezi Ciprian Iftimoaei, Demographic aging in France and Romania. A comparative statistical analysis).
Toate aceste date sunt completate de ceea ce numim sporul natural negativ (numărul de persoane decedate depășește numărul nou-născuților) prezent cam peste tot în UE și de îmbătrânirea demografică (raportul dintre persoanele cu vârsta peste 65 de ani și a tinerilor sub 15 ani). De pildă, în România acest raport este de aproximativ 119 vârstnici la 100 de tineri.
Dacă la aceste date mai adăugăm și numărul persoanelor care emigrează (în România, de aproape 20% din populația activă, adică cea inclusă în câmpul muncii) realitatea socială și economică pare de-a dreptul întunecată.
În aceste condiții, se impune o repoziționare a societății față de bătrânețe și o regândire a modelelor economice și sociale de valorizare și de valorificare a seniorilor. Și nu este întâmplător că există deja inițiative în acest sens. În 2012, Organizaţia Mondială a Sănătăţ ii a dezvoltat conceptul de ,,îmbătrânire activă”, care își propune să schimbe ideea că bătrânii sunt o povară. Termenul „îmbătrânire activă” se referă la continuarea participării seniorilor la viaţa economică, socială și culturală şi nu numai la abilitatea de a fi activ din punct de vedere fizic sau de a-şi continua munca. Astfel, pensionarea ar putea fi graduală și/sau însoțită de contribuții active la viața familiei, a comunității și, de ce nu, a societății, în general.
Dar toate aceste inițiative încă sunt departe de a avea un efect vizibil. Și asta pentru că schimbarea reală nu se referă doar la modul în care gândesc și se raportează seniorii la viața lor, ci mai ales, la modul în care noi, toți ceilalți, societatea în ansamblul ei, îi percep și îi valorizează. Cum putem transforma senectutea într-o etapă de viață frumoasă, cu aspirații și împliniri, și nu doar arătându-i imaginea hidoasă a finalului?
ELOGIUL SENECTUȚII
Abordarea și înțelegerea bătrâneții nu este un lucru ușor, nici foarte la îndemână, mai ales pentru cine încă nu a ajuns acolo. Din acest motiv, este important să ne bazăm pe experiențele seniorilor și să ne imaginăm, cu puțină empatie, ceea ce în fond ne așteaptă, cu puțin noroc, pe fiecare dintre noi.
Probabil că una dintre cele mai pertinente, echilibrate și complete descrieri a ceea ce ni se întâmplă la bătrânețe rămâne cea din lucrarea De senectute a lui Cicero (vezi Andrei Pleșu, Despre inimă și alte eseuri, Editura Humanitas, București, 2017).
Cicero a compus lucrarea la vârsta de 60 de ani, evidențiind atât latura negativă, cât și pe cea pozitivă a senectuții. Astfel, vârsta târzie are o conotație negativă, remarcându-se prin următoarele patru aspecte: retragerea din viața activă, șubrezirea corpului, declinul plăcerilor senzuale și apropierea morții. În același timp, Cicero consideră că toate aceste mari neajunsuri ale bătrâneții sunt și mari beneficii, legate de sfera contemplativității, de o manieră mai așezată, mai complexă și completă a vedea lucrurile, lumea și viața.
Rămânând în același registru, Andrei Pleșu, interpretând viziunea creștină asupra senectuții, ne dezvăluie două mari calități ale acesteia: de îndrumător și de mijlocitor, chiar dacă adesea poartă și eticheta unei autorități opace, a unei tradiții încremenite.
Plecând de la interpretarea lui Pleșu, să reținem ideea centrală că „bătrânul” este, înainte de toate, o punte peste timp, un expert și un agent al trecerii, dinspre viață spre moarte, activitate spre nonactivitate. Traducând toate acestea în limbajul organizațional, putem vorbi despre activități legate de strategie, de consultanță, coaching și mentoring, de transfer de valori, atitudini, cunoștințe și practici etc.
Calitățile neîndoielnice ale bătrâneții provin din însăși esența înțelegerii mai profunde a naturii și culturii umane, a rolului și a locului nostru în lume și viață – fiind legate de diminuarea egoului, de răbdare, de contemplarea realității în condiții de libertate neîngrădită de presiunile individuale și sociale, materiale, politice etc. În viața de zi cu zi, discernem între mai multe forme ale vârstei înaintate și distingem între „bătrânul frumos”, senin, înțelept etc. și cel acru, opac, veșnic nemulțumit. Desigur, diferența constă în atitudinea față de lume și viață, față de sine și ceilalți, față de perspectivă, boală și moarte.
Avem nevoie de astfel de calități și de experiențe în organizațiile noastre, în asociațiile și instituțiile reprezentative ale societății în care trăim? Fără îndoială, răspunsul îl intuim cu toții, dar realitatea socială de zi cu zi ne arată ruptura, detașarea față de seniorii noștri, cărora le atribuim adesea nenumărate defecte, ignorându-i și eliminându-i din viața activă de parcă deja nici n-ar mai exista.
Dar realitatea statistică ne demonstrează că ponderea seniorilor depășește numărul celor tineri și, drept urmare, aceștia nu mai pot fi ignorați de nicio societate modernă și în niciun caz nu pot fi ignorați de organizațiile for profit, care au pierdut în bună măsură încrederea și loialitatea tinerilor. Poate că, cu ajutorul seniorilor, organizațiile de astăzi vor putea să învețe și să recreeze un cadru al normalității, al dezvoltării organice, raportându-se la ceea ce este cu adevărat relevant, și nu numai la lăcomie cu viteza sunetului.
În stadiul în care ne aflăm, pasul firesc este să descoperim cum ar trebui să ne raportăm la senectute, ca indivizi, ca organizație, ca societate? Să nu uităm că valorizarea senectuții nu ține atât de mult de seniorii noștri (de modul în care gândesc și se comportă), cât mai ales de noi, de modul în care-i privim și ne raportăm la ei.
Să nu uităm nicio clipă că noi, cei de astăzi, vom fi seniorii de mâine, că dacă nu vom schimba semnificativ rolul și locul senectuții în societatea noastră viitoare vom trăi cu toții discriminarea socială și economică atât de evidentă din societatea noastră contemporană.
Citește și:
Dacă tinerețea ar ști, bătrânețea ar putea. Dr. Mircea Mârzan – Trei secrete ca să îmbătrânim sănătos și frumos (I)
Dacă tinerețea ar ști, bătrânețea ar putea. Nicoleta Mihăiță – Seniorii din echipă sunt o sursă de inspirație pentru tineri (II)
Articol preluat din numărul 261 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.