Despre rolul culturii și al artei în funcționarea conștientă, cu Constantin Dulcan (III)
Care sunt instrumentele de care omul se poate folosi în căutarea de sine? Expunerea la natură ne racordează implicit la ritmul și funcționalitatea universului. Așa regăsim seninătatea, inspirația și uimirea cu care ne-am născut.
Despre omul modern și liderul bun de urmat citiți în Despre știința vieții și a leadershipului, cu Constantin Dulcan (I)
Despre cum devenim ce gândim citiți în Despre rolul omului în relația sa cu Universul, cu Constantin Dulcan (III).
Blaise Pascal spune: „În vremuri grele, să porți mereu ceva frumos în minte”. Îndemnul lui Rilke este: „La impas, caută să ai în preajmă ceva din natură, oricât ar fi de mic”.
John O’Donohue scrie că, oricât de împietrită de durere ne-ar fi inima, „există întotdeauna un loc rămas sensibil, la care frumusețea poate ajunge și pe care îl poate atinge” și că „frumusețea este o invitație la ordine, coerență și unitate. Când aceste nevoi sunt îndeplinite, sufletul se simte acasă în lume. Frumusețea este permanentă, dar este mereu nouă. Nimeni nu este imun la frumusețe. Frumusețea nu este niciodată o experiență neutră”.
L-am rugat pe Constantin Dulcan să ne vorbească despre rolul culturii și al artei în găsirea de sine și în funcționarea conștientă. Ce alte instrumente mai are omul la îndemână pentru a se găsi?
„Arta și cultura sunt însemnele nobleței umane. Ne distingem de celelalte ființe cu care conviețuim pe Terra nu numai prin grai, ci și prin gândirea simbolică pe care o implică arta și cultura. Cultura și arta ne înalță, ne umanizează, ne dau viață, motivare și sens. Cultura și arta înseamnă evoluția omului de la stadiul de animalitate la cel de ființă spirituală. Renunțarea la cultură înseamnă involuție, căderea în vulgaritate, reducerea exclusivă la condiția biologică. Da, este o regăsire, dar în primitivitate și nu în culturalitate, dacă pot să mă exprim astfel. Parafrazându-l pe poetul nostru neîntrecut care se întreba dacă «nu-i păcat/ ca să se lepede/ clipa cea repede/ ce ni s-a dat», mă întreb și eu: nu-i păcat ca efortul de instruire și cizelare într-atâtea mii de ani să fie aruncat în lutul inculturii?! Ne aflăm într-un moment în care suntem obligați să alegem între omul îndumnezeit, despre care vorbește și Harari în «Homo deus», și omul redus la condiția primară a instinctelor.”
„Nicio ființă umană nu se poate împlini pe sine, dacă societatea nu-i oferă premisele necesare. Venim pe lume sub semnul fericirii și nu al nefericirii”, scrie Dulcan. Este societatea o oglindă în care omul se poate vedea pe sine – unde se află, încotro trebuie să pornească? „Societatea este oglinda noastră și invers. Este limpede că nu putem continua încleștați în ura care se revarsă asupra întregii lumi. Eu sper totuși în mintea de pe urmă. Nimic nu se poate clădi pe ură și fără demnitatea pe care ne-o conferă Sacrul”, răspunde medicul și scriitorul Constantin Dulcan.
Cei mai buni medici sau specialiști în științele vieții sunt oamenii cu o abordare profund spirituală a existenței, de aceea în cartea sa „Reflections on Life/ Reflecții asupra vieții”, Alexis Carrel (chirurg și biolog francez laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină) susține că cele trei legi fundamentale pe care viața le respectă sunt: legea conservării, legea reproducerii și legea spiritualizării. Societatea modernă a comis eroarea fundamentală de a încălca legea dezvoltării spirituale, ceea ce provoacă un protest clar din partea vieții, care reacționează prin degradare și degenerare. Dezvoltarea intelectuală și cea morală sunt vitale, iar atrofierea morală generează dezastre.
În completarea acestei idei, Constantin Dulcan scrie în „Inteligența materiei”: „Omul este singura fiinţă de pe Terra căreia i s-a dat posibilitatea să se implice în creaţie prin extensia inteligenţei sale. Aceasta este responsabilitatea sa de a fi. Omul nu poate trăi pur şi simplu, nu poate avea o existenţă pasivă. Cu sau fără voia sa, el se implică în fizica Universului. Prin gânduri, prin acţiune, prin faptele sale bune, prin faptele sale rele”.
„Când omul va reuşi să coboare în sine luminându-şi tenebrele care în permanenţă îl agită, când va reuşi să facă saltul de la teorie la acţiune și de la inteligenţă la înţelepciune, atunci se va împăca cu sine şi în lume va domni pacea. Atâta vreme cât un singur om va provoca altui om suferinţă, lumea nu va avea linişte. Pentru că, oricât de mult s-ar strădui unele teorii să ne convingă de apariţia noastră prin hazard, viaţa are un sens.”
În final, vă invităm să porniți către cunoaștere, pe „calea cu inima”.
Prof. dr. Constantin Dumitru Dulcan este medic neurolog şi psihiatru, cercetător în domeniul conştiinţei, autor de filosofie și metafizică. Este autor al cărților: „În căutarea sensului pierdut”, „Către noi înșine”, „Mintea de dincolo”, „Somnul rațiunii”. Cartea sa „Inteligența materiei” a fost distinsă, în 1992, cu Premiul Academiei Române pentru filozofie „Vasile Conta”.
Articol preluat din numărul 253/decembrie 2018 – ianuarie 2019 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.