Mariana Demeter: Bucuria vine din interior

Mariana Demeter vine cu misiunea de a restaura bucuria în fiecare fiinţă pe care o întâlnește și o însoţește pe drumul cunoașterii transformării și stării de bine.

Psychologies: Cine este Mariana Demeter – omul dar și psihoterapeutul? Ce îţi dorești să afle oamenii despre tine?

Mariana Demeter: Mi-ar fi fost infinit mai ușor să răspund la întrebarea această dacă, să spunem, m-aș fi născut direct în scaunul de manager al clinicii Alegria. Atunci răspunsul ar fi fost simplu și direct: Sunt Mariana Demeter, o femeie care în curând va împlinit 48 de ani și care, din scaunul de care spuneam, coordonează efortul colectiv pe care îl fac cincizeci de oameni ca să redea bucuria și zâmbetul celor care se luptă cu suferinţa invizibilă.
Sunt psiholog clinician și psihoterapeut și așa numesc eu suferinţa psihică. Invizibilă. Nevăzută. O suferinţa fără sânge, fără fracturi, fără febră, dar care poate ajunge la forme atroce de durere și care poate altera calitatea vieţii unui om până la a-l face să-și piardă cu totul plăcerea de a trăi. Sau, în cazuri extreme, însăși dorinţa de a trăi.

Cine sunt?!

Sigur că am o istorie personală din care m-am construit eu, cea care sunt acum dar, dincolo de întâmplările punctuale și anecdotele vieţii mele, mai important și mai simplu mi se pare să vă spun că, înainte de a fi psiholog, antreprenor, manager, femeie, mama, sunt un om care face foarte multe lucruri.
Îmi dedic o mare parte din timp pentru clinică, alături de echipa Alegria, pe care am construit-o în 7 ani de muncă asiduă.
Sunt fascinată de cazurile deosebite care vin la psihoterapie, sunt fericită și împlinită când primesc mesaje în care mi se transmit gânduri bune și mulţumiri pentru că sunt, că exist… sunt recunoscătoare pot să conţin prin ceea ce fac atât de multe suflete care se deschid și își dezvăluie suferinţa alături de mine. Ce poate fi mai măreţ pentru un specialist de cât să primească feedback-uri îmbucurătoare, autentice?
Petrec timp alături de fiica mea, Eva, cât de mult pot, ea fiind plecată la Londra unde studiază, am grijă să fiu alături de mama mea care suferă de o boală neuro-degenerativă măcar 3 ore pe zi, mă bucur de grădina și de căţeii mei minunaţi.
Uneori când îmi rămâne timp pictez, îmi place foarte mult și mă relaxează să citesc, și să cultiv legume. Avem o grădina nou înfiinţată undeva în afara Bucureștiului și merg acolo în weekend. Deci, sunt o femeie preocupată de multe activităţi și timpul se pare că nu-mi ajunge, uneori sunt epuizată și mă gândesc că nu aplic de fiecare dată ceea ce susţin în terapiile mele.

Când ai 30 de ani ești dornic să te afirmi profesional, să construiești, să pui în practică cât mai mult din ceea ce ai învățat, ai energie pentru 10 ore de terapie, dar după mulți ani de ore lucrate 1/1 cu implicare emoțională, pentru că nu poți altfel să simți și să înțelegi oamenii care îți cer ajutorul, ce să zic, mai obosești și simți mai des nevoia de o pauză și de reconectare cu natura, cu Dumnezeu, cu tine.

Ce aș vrea să afle lumea despre mine?!

Succesul vine la pachet cu multă muncă depusă, cu multă pasiune pentru ceea ce faci, cu studiu și cu frământări interioare, cu multe ore de terapie personală.

Gestionez problemele vieții altfel decât alte persoane, în sensul că în căutările mele interioare, vindecătoare atât pentru mine cât pentru cei de dinaintea mea și cei ce vor urmă, am descoperit lucruri fascinante, dar uneori greu de digerat chiar și pentru un psiholog.

De fiecare dată, cu fiecare caz nou învăț ceva, conștientizez lucruri, zâmbesc și mă felicit de fiecare dată pentru că am ales această profesie.

Este minunat să poți să ajuți alți oameni, indiferent de meseria pe care o ai- poți să fi vânzătorul de la magazinul din colț, tu oferi ceva și îi ajuți pe cei care vin către tine, că ești mecanicul care face revizia la mașină, sau orice alt serviciu pe care îl oferi, de fapt ajuți în permanență și ai ceva de oferit.

Ce minunat ar fi să fim conștienți că felul în care oferim îl primim înapoi la rândul nostru sub alte formă. Că doar zâmbind cuiva, acel zâmbet ni se întoarce și ne face ziua mai frumoasă. Suntem interconectați. Suntem un tot unitar, să privim așa lucrurile și vom fi mai buni unii cu ceilalți, mai răbdători, mai atenți și implicit mai fericiți.

Felul meu de a fi, exprimă ceea ce simt în interiorul meu, ce am devenit modelați de-a lungul anilor în copilăria, adolescență și apoi la maturitate.

Nu vreau să transmit copiilor mei sentimente de neputință, furie, durere, nu îmi doresc să îi văd nefericiți, de aceea vreau să evoluez, să mă descopăr, să mă vindec de trecutul meu, de traume.

Și cum facem asta? Mergând la terapie, orice fel de terapie, important este să mă facă să conștientizez, să mă bucur de viață, de mine, să descopăr calități în mine, să fiu autentic și conectat la mine și la cei din jurul meu.

,,Bucuria vine din interior” este motto-ul meu care ulterior a devenit sloganul clinicii Alegria.

Psychologies: Cum ai ajuns să lucrezi în acest domeniu? Care a fost experiența care te-a îndrumat pe acest parcurs de carieră?

Mariana Demeter: Parcursul meu biografic a fost unul sinuos și complicat, cu multe suișuri și coborâșuri și care, nu de puține ori, m-a purtat cu cruzime între agonie și extaz. Nu o să vorbesc acum despre acest parcurs care, de altfel, și mă folosesc de prilejul acesta pentru a face anunțul în premieră, va face obiectul unei cărți autobiografice pe care o scriu și pe care sper să o public în toamna această. Ce vreau însă să spun, pentru a răspunde la întrebare, este că, de-a lungul anilor m-am aflat în contact intim cu acest tip de suferință. Mama a avut multă vreme episoade depresive și, trăind pe lângă ea și asistând la stările ei de rău, i-am simțit și i-am trăit suferința eu însămi.

Depresia este o boală cu o multitudine de fațete care te însingurează și te izolează de restul lumii.

Și în depărtarea aceea simțeam cum își trăiește nefericirea. Era mama mea pe care o iubeam și îmi era ciudă că nu pot să fac nimic pentru ea ca să o ajut. Adică vreau să spun că atunci când m-am hotărât să merg la facultatea de psihologie, știam de la prima mână, despre ce era vorba și cunoșteam demonii pe care urma să îi înfrunt și să îi înving. Abia așteptam să dau piept cu ei. Pe deasupra, dintr-o pornire copilărească, eram hotărâtă să fac ceva ca să ajut oamenii. Eram atunci, cum de altfel cred că mai sunt și acum, plină ochi cu povești nemuritoare și cu o literatură în care binele învinge întotdeauna răul, în care oamenii sunt buni, empatici, săritori, cinstiți și în care își doresc doar binele unii altora.

Ca să răspund însă la întrebare mai concis, pornirea mea către psihologie a fost una directă, firească, născută din contactul nemijlocit cu răul pe care îl produce afecțiunea psihică.

Citește continuarea interviului pe Revista Psychologies

Autor: CLEMENTINA ANGHELACHE