O (po)veste de Crăciun - Răsăritul Pământului
Pe 24 decembrie 1968, pentru prima dată în istorie, omul a fost martor la răsăritul Pământului. Astronauții Frank Borman, James Lovell și William Anders se aflau în misiunea Apollo 8 și efectuau un zbor pe orbita Lunii. Erau impresionați de negrul de smoală al Universului și deja oarecum plictisiți de griul fără de sfârșit și fără de viață al Lunii, când a răsărit Pământul.
Pământul a răsărit și i-a copleșit. Nimic în sufletul lor nu a mai fost ca înainte. Nici în sufletul nostru nimic nu ar trebui să mai fie ca înainte.
Astăzi putem asculta ce și-au spus ei atunci. Ce ne spun nouă, de atunci încoace, este ce emoție și iubire le-a trezit în suflet frumusețea și fragilitatea Pământului. Ne vorbesc și astăzi despre cât de puternic au conștientizat ei lipsa granițelor și a țărilor, despre cum au sperat ca oamenii să înțeleagă, văzând imaginea Pământului în spațiu, că e important să renunțe la interesele naționaliste, că e bine să se apropie, să se unească. Ne mărturisesc că speranța lor de atunci încă nu s-a împlinit.
Înainte de misiune, „nimeni nu s-a gândit să facem o poză cu Pământul. Nici eu nu m-am gândit, nu era interes pentru asta. Pozele, în sine, nu erau importante, poze făceam după ce ne terminam celelalte treburi”, spune William Anders, autorul faimoasei fotografii care a schimbat felul în care înțelegem și ne iubim Pământul.
Omul a plecat spre Lună, dar a văzut Pământul. O activitate minoră a condus către cea mai de seamă împlinire. Iar uimirea, extazul și emoția au fost mai revelatoare decât informația, datele și știința.
Încă o (po)veste de Crăciun - Armistițiul de Crăciun
În timpul Crăciunului din 1914, pe Frontul de Vest oamenii au încetat focul. Trupele dușmane s-au apropiat, iar militarii și-au mărturisit unii altora că nu se dușmăneau, că în luptă nu făceau decât să respecte ordine, au recunoscut cât le era de greu, s-au sfătuit ce să facă pentru a le fi mai bine. În zilele de Crăciun, trupele dușmane au mâncat împreună, au cântat colinde, au jucat fotbal, și-au făcut daruri, și-au spus povești.
Ostașul Henry William Williams îi scrie mamei sale:
Dragă mamă,
Îți scriu din tranșee. Este ora 11 dimineața. Lângă mine arde un foc de cărbuni, în fața mea este un adăpost plin cu paie ude. În tranșee e noroi, dar în rest pământul e înghețat. În gură am o pipă de la Prințesa Maria. În pipă e tutun. „Normal, ce altceva să fie într-o pipă?”, probabil că îți spui. Dar așteaptă. În pipa mea nu e orice tutun. E tutun neamțesc. Probabil că îți imaginezi că îl am de la vreun prizonier sau că l-am găsit în tranșeele dușmanilor. O, nu, dragă mamă, nu! Am primit tutunul de la un soldat german. Da, un soldat german, viu și nevătămat, mi l-a dat, chiar la el în tranșee. Ieri, militarii britanici și cei nemți s-au întâlnit între tranșee, și-au oferit lucruri în dar și și-au strâns mâinile. Da, așa a fost toată ziua de Crăciun și așa este și acum, când îți scriu. Minunat, nu-i așa, mamă?
De pe Pământ și din cer, Crăciunul le vestește oamenilor iubirea, unitatea, înțelegerea, apropierea. O, ce veste minunată!
Gândește-te la (po)veștile tale de Crăciun. Ține minte ce ți-au vestit. Veștile minunate îți arată minunile din viața ta. Nu le uita.
Sursă foto: Wikipedia
