E timpul să-ți declari in(ter)dependența

„Din când în când, întâlnesc un om care radiază de bucurie. Lumina interioară a acestor oameni se vede de departe. Sunt oameni buni, liniștiți, care se lasă încântați de micile bucurii și sunt recunoscători pentru cele mari. Nu sunt oameni perfecți. Și ei pot fi epuizați și stresați uneori. Și ei fac erori de judecată. Dar ei trăiesc și pentru alții, nu numai pentru ei înșiși. Sunt dedicați familiei, unei cauze, unei comunități sau unei credințe. Știu de ce se află pe acest Pământ și au o mare satisfacție în a-și urma chemarea. Viața lor nu e ușoară. Pe umerii lor poartă și alte vieți. Dar sunt senini și au tărie de caracter. Sunt interesați de tine, te fac să te simți prețuit și înțeles și se bucură de binele tău.

Când îi întâlnești pe acești oameni, îți dai seama că bucuria nu este doar un sentiment, ci poate fi o perspectivă de viață. Există bucurii temporare, pe care le avem cu toții când avem o realizare, și apoi există și acest alt fel de bucurie permanentă care îi animă pe oamenii care nu sunt obsedați de ei înșiși, ci se dăruiesc pe sine.

Adeseori, găsesc că viața acestor oameni are forma a doi munți.”

Așa își începe David Brooks în cartea The Second Mountain: The Quest for a Moral Life.

PRIMUL MUNTE, AL DOILEA MUNTE

Pe primul munte, spune David Brooks, ne ocupăm cu diverse aspecte ale vieții: aflăm cine suntem, ne separăm de părinți, ne cultivăm talentele, ne conturăm ego-ul și ne facem simțită prezența pe lume. Urcând pe primul munte, suntem foarte preocupați de reputația noastră, ținem scorul, ne măsurăm, ne comparăm. Pe primul munte, scopurile noastre sunt să avem succes, să facem impresie bună, să cunoaștem pe cine trebuie, să fim fericiți – casă, familie, vacanțe, mâncare, prieteni etc.

Apoi, se întâmplă ceva și ajungem în valea plângerii. Fie avem un eșec, care ne aruncă de pe munte – ceva se întâmplă cu familia, cu cariera sau cu reputația. Sau trecem printr-o situație de mai mare criză – pierdem pe cineva drag, o boală sau o dependență ne pune viața în pericol etc.
În valea plângerii poți ajunge la orice vârstă – nu e niciodată prea devreme sau prea târziu. Acele căderi ne frâng inima și scot la iveală profunzimi ale sufletului și fațete ale identității noastre până atunci nebănuite. Experiența este transformatoare și revelatoare. În valea plângerii te poți rătăci sau poți renaște.

Odată renăscut, te vei revolta – împotriva mai vechilor tale ambiții și împotriva culturii și a mentalității societății, care propovăduiește interesul personal, iluzia independenței, puterea banului, faima, puterea. Și atunci, dorințele ți se înnobilează – în loc să fii consumator, te vei dedica celorlalți, în loc să fii independent vei căuta să te apropii de oameni, în loc de libertate vei căuta intimitate și responsabilitate. În loc să urci pe scara societății, vei căuta să fii un om bun pentru ceilalți și pentru tine.

Drumul tău prin viață va continua pe cel de-al doilea munte. Schimbarea poate fi radicală (pleci în Tibet sau părăsești firma de avocatură și devii profesor la școala primară) sau poate fi doar o transformare a realităților din prezent (faci aceeași meserie, ai aceeași familie, dar îți îndeplinești rolul dintr-un motiv și cu un scop mai profund, mai uman, mai iubitor, cu dăruire, pasiune și credință).

David Brooks spune că dacă pe primul munte îl cucerești, celui de-al doilea munte i te predai. Pe primul munte ești ambițios, strategic și independent. Pe al doilea munte ești relațional, intim și neobosit.

Oamenii aflați pe primul munte sunt haioși, interesanți, distractivi, au joburi impresionante și știu o mulțime de restaurante. Oamenii de pe al doilea munte se bucură, și ei, de vinul bun și de plaja fină, dar aceste plăceri sunt cu mult întrecute de bucuria morală de a se dedica unei cauze înalte, de a face ceva pentru ca lumea să fie mai bună, iar oamenii mai fericiți.

Organizațiile de pe primul munte sunt cele care nu lasă mare urmă în inima omului. Organizațiile de pe al doilea munte îți trezesc pasiunea, dedicația, te răscolesc, te dăruiesc – prin scopul lor colectiv, prin poveste, prin idealuri, prin valori, prin misiunea pe care o au și prin felul în care o îndeplinesc, prin felul în care susțin și consolidează relațiile dintre oameni. Aceste organizații nu doar te educă, ci te transformă.

DECLARAȚIE DE INTERDEPENDENȚĂ

David Brooks ne atrage atenția că trăim într-o cultură a fragmentării și a izolării sociale. Problemele cu care ne confruntăm sunt multe și diverse, dar suferința vine din aceeași cauză: lipsa legăturilor sănătoase dintre oameni, faptul că nu reușim să-l privim și să-l acceptăm pe celălalt în întregime, să vedem și să respectăm demnitatea fiecăruia – iar asta conduce la frică, neîncredere, tribalism, umilire și animozitate. Este o cultură a hiper-individualismului, a interesului personal și a exprimării de sine, care susține că împlinirea de sine se face separat de ceilalți. Problema nu este numai sociologică, umanitatea are o problemă morală.

Dar există o categorie largă de oameni care au conștiința interdependenței. Acești oameni sunt deschiși, incluzivi, iubitori, ospitalieri, prietenoși, sunt disponibili, îi văd pe oameni în întregime, îi prețuiesc, sunt cordiali și se poartă cu grijă și bună intenție. Pe ei David Brooks îi numește Țesătorii – cei care țes pânza vieții. Țesătorii sunt creatorii de comunitate, iar David Brooks a lansat proiectul Weave: The Social Fabric Project, pentru a înlătura izolarea socială prin crearea de comunități.

Lumea e plină de Țesători – oameni simpli care nu atrag atenția, dar atrag încrederea. Îi găsești ușor. Totul e să întrebi: În cine au oamenii încredere pe-aici?

Trebuie să trecem de la individualism la relaționism, spune David Brooks – iar asta se face prin fiecare pas și prin fiecare om. E nevoie să ne vedem și să ne acceptăm în întregime (cu visele, speranțele, victoriile și durerile noastre). David Brooks pledează pentru reciprocitate radicală.

Relațiile nu scalează, dar normele societății da, ne atrage atenția David Brooks. Adeseori, normele societății se schimbă pornind de la un mic grup de oameni, adesea aflați la marginea societății, care descoperă cum se poate trăi mai bine și îi inspiră și pe ceilalți.

Așadar, fii Țesător, nu rupe pânza vieții.
Deschide-ți inima, reînnoiește-ți încrederea și declară-ți interdependența. Pentru că independență fără interdependență nu se poate!