Atunci, 22 decembrie. Acum, 22 decembrie

Tata please de-acasă pe 16 decembrie, era ofiţer de serviciu. Ne sunase a doua zi şi ne spusese că nu mai vine şi nu ştie cât nu mai vine. Şi ne rugase să trecem pe la el, să-i aducem ceva de mâncare. Lucra la o unitate militară de la capătul Bulevardului Castanilor. Era decembrie, era Târgovişte, eram în clasa a X-a.

Azi, copiii de clasa a X-a se duc la mall, pentru ultimele cumpărături înainte de Crăciun. Noi colindam aşa: „Foaie verde portocală/ Noi suntem copii de şcoală/ Şi-am venit să colindăm/ pe la case să urăm.“ Primeam covrigi şi mere. Pentru portocale, ai noştri stăteau la cozi imense şi nu toţi apucau. În 1989, n-am colindat.

Terminasem trimestrul cu inima strânsă. Fiind şefă de clasă, comandantă UTC – Uniunea Tineretului Comunist –, era treaba mea să-i întreb pe colegi dacă vor abonamente la revista „Scânteia Tineretului“.

N-au vrut, cum nici eu n-am vrut. Când m-au chemat la cancelarie, să raportez numărul de abonamente, le-am spus că n-am niciunul. Grav a fost numai după ce-am răspuns la-ntrebarea „De ce n-ai?“. Le-am spus că nimeni n-a fost interesat.

Fata mea şi colegii ei au făcut, împreună cu profesorii lor, un foarte frumos târg de Crăciun, vineri, la şcoală. Da, la şcoala la care subiectele de olimpiadă, faza pe şcoală, sunt din Simona Popescu şi Andrei Pleşu. Eu nu ştiam în 1989 cine este Andrei Pleşu.

Dirigintele meu, profesor de matematică, rupt de prostiile lumii acesteia şi bucuros că-i preluasem eu toate nimicurile organizatorice care-l şicanau, nu-mi spusese, uitase omul, că-i sarcină obligatorie să am câteva abonamente. El a luat mustrare, eu, vot de blam. Mi-au spus că se vor gândi dacă mă exmatriculează pentru trei zile-n trimestrul următor sau rămânem la votul ăla de blam, că, deh, sunt olimpică, m-am achitat în rest de toate responsabilităţile mele, în fine, sunt un element bun aflat la prima abatere.

Dacă vrei, ca părinte, să cumperi culegeri şi alte materiale adiacente învăţăturii, în afara manualelor, poţi. Azi, poţi. Atunci nu existau.

În acea ultimă săptămână de şcoală, am înţeles că se-ntâmpla ceva. Mama m-a luat cu ea când ne-am dus la tata. Am intrat pe poarta unităţii, ne-am dus în încăperea din stânga şi-am aşteptat să vină el; l-a chemat un soldat. Chiar dacă era iarnă, tata a zis să mergem afară, în curte. Acolo i-a zis mamei aşa: „E rău şi-o să fie şi mai rău. La Timişoara mor oameni. Ceauşescu o să cadă şi e posibil să fie război. Du copiii la bunici neapărat. Eu nu ştiu când vin acasă, voi la mine să nu mai veniţi. Vorbim când se termină. S-aveţi mâncare-n casă.“ La bunici l-am dus numai pe frate-meu. Eu am rămas cu mama.

Părinţii sunt azi scumpi la vedere fiindcă stau la serviciu mult mai mult decât stăteau ai noştri. Asta este economia de piaţă. Atunci, veneau acasă la trei jumate-patru şi-aveam cu toţii timp de stat împreună. La ţară, iarna, pe la şase seara, se lua curentul. Şi-n multe oraşe din provincie. Bunica mea tricota la lumina lămpii cu gaz, iar bunicul ne spunea poveşti.

Pe 22 decembrie, m-a rugat să vin la ea, la serviciu. M-am dus. Acolo, cineva a dat drumul la radio şi-am auzit „Dictatorul a fugit!“. Am văzut cum colegii ei nu ştiau ce să facă. În primele minute, le era frică să se bucure. Deşi toţi sperau, nimeni nu credea că poate fi adevărat. Cineva a scos tabloul preşedintelui de pe perete.

Azi, copiii ştiu ce-s alea alegeri: parlamentare şi prezidenţiale. Sunt obişnuiţi să spună tot ce le trece prin cap. Noi ştiam că n-avem voie să deschidem gurile fiindcă regimul ne-ar fi putut lăsa fără părinţi. Noi am fost copii foarte cuminţi. Din fericire, ai noştri copii nu mai sunt obligaţi să fie cuminţi.

I-am spus mamei că vreau să mă duc acasă. Şi-am pornit, dar pe stradă lumea se grăbea către platoul central al oraşului. Mi-am zis să mă duc şi eu, era aproape. Şi m-am dus. Eram mulţi, strigam, poate că ne bucuram. Ştiu doar că-mi bătea inima foarte tare şi, da, îmi era foarte, foarte frică. De război. Nu ştiu cât am stat acolo, însă la un moment dat cineva m-a-mbrăţişat din spate. Era mama. Disperată că sunase acasă şi nu-i răspunsesem. Fugise de la serviciu să mă caute.

În ianuarie 1990, au venit ajutoarele din străinătate. Se găsea un unt sărat pe care scria „Butter“. Lumea-i zicea „unt Butter“. Fratele meu, care avea opt ani, a mâncat pentru prima dată în viaţa lui unt. Şi azi are o slăbiciune pentru el.

Ne-am dus amândouă acasă. Am sunat la bunici. Erau bine şi ei, şi frate-meu. Am deschis televizorul ăla care mergea pentru prima dată înainte de ora opt seara. L-am dat tare şi m-am dus în bucătărie să beau apă. Am băut multă, că mi-a fost sete de la strigat. Când am pus cana jos, am auzit: „Nu beţi apă! În următoarele oraşe, iar aici a urmat o enumerare din care Târgoviştea n-a lipsit, am primit informaţii că apa e otrăvită.“ M-am aşezat pe fotoliu, sub ochii îngroziţi ai mamei, şi-am început să mă rog fără să deschid gura. Ei îi zâmbeam. De la mijlocul corpului în jos, au început să-mi apară papule mari, cu lichid. Pielea era roşie şi mă mânca.

Oricine poate avea azi cel puţin un antihistaminic în casă. Şi alte medicamente pentru situaţii de urgenţă. Ştim despre medicaţie infinit mai mult decât atunci. Azi, numai dacă nu vrei, nu te informezi. În orice domeniu.

Mama mi-a dat cu crema ei de faţă. Altceva nu aveam. Nu mă durea nimic, numai că nu pricepeam cum îţi pot ieşi astfel de băşici uriaşe într-un timp atât de scurt. Într-o jumătate de oră, au început să se retragă. În ianuarie, când i-am povestit doctoriţei de la liceu ce-am păţit, mi-a spus c-a fost o gravă criză alergică şi c-am scăpat ca prin urechile acului. Şi c-a fost declanşată de groaza de apa otrăvită. Am înţeles atunci că-n capul omului se află ceva care poate fi mult mai puternic decât omul. O lecţie bună şi devreme.

În timp ce scriam textul ăsta, din cauza „capacităţii“ mele uriaşe de retrăire, mi-a dat uşa de perete o mare durere de cap. Am întins mâna după un medicament, l-am luat şi-am continuat să scriu. Atunci, mi-ar fi ras mama doi cartofi cruzi şi mi-ar fi bandajat fruntea cu ei. Dac-ar fi fost vară, mergea şi-o frunză de hrean.

Pe seară, a început să se tragă. Vedeam şi luminile trasoarelor. Ne-a sunat tata: „Stingeţi toate luminile din casă, trageţi draperiile. Mergeţi aplecate la nouăzeci de grade. Sub nicio formă, nu-ndreptaţi spatele. Nu deschideţi nimănui uşa, nu mai răspundeţi la telefon, nu ieşiţi din casă pentru niciun motiv.“ Aşa am făcut, ba încă până la Anul Nou, că tata n-a sunat decât atunci şi ne-a dat voie să mergem drepte. De tras, s-a tras încă vreo trei-patru zile după ce-a fost împuşcat Ceauşescu. La noi, în Târgovişte.

Cine-a avut curaj, şcoală, talent şi-a făcut o firmă-n România. Ori s-a asociat cu altcineva, tot priceput. Şi mulţi străini şi-au deschis afaceri la noi. Unii şi-au adus familiile cu ei, alţii şi-au făcut familii aici. Oraşul meu nu prea mai seamănă cu acela de acum 25 de ani. Şi în bine nu mai seamănă. Păcat c-au apucat comuniştii să demoleze cea mai mare parte a Centrului Vechi, că voia Ceauşescu să-şi facă a doua reşedinţă la Târgovişte. Oraşului i-au rămas, din fericire, reperele: Turnul Chindiei şi Curtea Domnească.

Pe tata, l-am văzut în februarie. Venisem de la liceu şi l-am găsit acasă, împreună cu un coleg de-al lui. Erau îmbrăcaţi în uniforme peste care aveau centuri cu diagonale, în care erau teci de piele, în formă de pistoale. Amândoi. Slăbise, era-ncercănat şi apăsat. „O să vin acasă în câteva zile. S-a terminat. De-acum, o să ne fie greu, dar altfel.“

Altfel ne este, da, greu câteodată, însă despre libertăţile care ne dau astăzi dureri de cap nici nu ştiam pe-atunci că există. Sau auziserăm de ele, dar că li se cuvin altora, nu nouă. Azi, sunt ale noastre. Şi ne bucurăm de ele, fără s-o ştim, chiar şi-atunci când nu ne descurcăm cu ele. Şi ne bucurăm, da?