Cutiile Pandorei. Doar o poveste care sparge tăcerea
Am văzut serialul „Borgen”. Nu știu de când e disponibil, eu abia în acest concediu l-am descoperit. L-am devorat! Un scenariu curajos, personaje complexe interpretate impecabil, subiecte tabu, teme delicate desprinse din realități pe care puțini avem suficientă forță sau îndrăzneală să le recunoaștem și dezbate public.
Dacă nu l-ați văzut, vi-l recomand ca pe o experiență valoroasă de învățare. Pentru că asta mi s-a părut a fi mai mult decât orice – o lecție despre viață și carieră, o perspectivă realistă și profundă asupra provocărilor și compromisurilor pe care le implică și viața, și cariera.
„Borgen” este un serial danez centrat pe Birgitte Nyborg, lidera unui partid minoritar dar care, printr-o conjunctură favorabilă, devine prima femeie prim-ministru al Danemarcei. Aparent, subiectul este unul politic – jocurile din culisele puterii, luptele, dilemele și intrigile cu care se confruntă liderii politicii. Guvernul condus de Birgitte, o coaliție extrem de fragilă, părea că stă în permanență în fața unui puzzle incert și complicat. Mi s-a părut incitant să văd cum se așază, piesă cu piesă, întregul tablou al disputei pentru influență, control și autoritate. M-am surprins de multe ori spunându-mi: Ah!, aveam piesa aceasta în mână! Intuiam unde s-o așez, doar că mi se părea strigător la cer că locul ei e acolo. Și la fel de des m-am surprins gândindu-mă la București, unde, nu-i așa!?, viața bate filmul.
Dar nu despre asta aș vrea să scriu astăzi, pentru că „Borgen” depășește cu mult barierele unei simple drame politice de succes. Nici despre echilibrul dintre viața personală și cea profesională, deși este o temă complexă și importantă. Din fericire, acest subiect nu mai este un tabu.
Tabu rămâne însă condiția femeii în societatea modernă, în special a femeilor aflate în funcții de conducere sau a celor pentru care profesia este o flacără intensă care arde continuu în interior. O flacără ce adesea le mistuie între vinovăție și jenă. Vinovăție față de copii și soț, jenă față de o societate încă dispusă să judece aspru orice mamă care ar recunoaște deschis că, deși își iubește fără limite copiii, își iubește la fel de mult și munca. O femeie care iubește să fie acolo, în birou, la ora aceea târzie din noapte, pentru că prezența ei contează. O societate veșnic pregătită să pună la stâlpul infamiei orice femeie care ar recunoaște deschis că, între a excela în profesie și a fi mamă, ar alege fără nicio rezervă profesia.
Pentru bărbați, această alegere nu a fost niciodată o problemă, dar pentru femei… societatea încă mai impune alte așteptări. Ipocrizia are întotdeauna dublu standard.
Nu am pretenția să deschid Cutia Pandorei, pentru că nici noi, femeile, nici societatea în ansamblul ei nu suntem încă pregătite să digerăm complet și sănătos astfel de alegeri. Dar am decis să mișc puțin capacul, inspirată de povestea Birgittei și mânată de simțul datoriei că trebuie, odată și odată, să vorbesc și eu despre asta. Am trăit toate aceste dileme și astăzi, când toate sunt mult în urmă, un singur lucru mi-e clar. Și anume că, indiferent ce aș fi ales atunci, regretul ar fi fost inevitabil. Important este să înveți să mergi mai departe, acceptând acest regret ca pe o parte din tine, din alegerile tale.
Că e al naibii de greu să fii femeie, soție și mamă și, în același timp, să porți pe umeri responsabilitatea unei companii și a câtorva zeci, sute sau mii de oameni. E al naibii de greu să muncești de două ori mai mult decât bărbații pentru postul acela, dar și pentru a obține recunoașterea și respectul, atât din partea bărbaților, cât și din partea femeilor. Pentru că nu e chiar atât de simplu nici cu prejudecățile astea dintre noi. Noi, femeile! Și e al naibii de greu să-ți culci copiii prin telefon, doar pentru că e al naibii de greu, ca femeie lider, să-ți impui prezența și să-ți faci auzită vocea… cu cât mai sus, cu atât mai al naibii de greu.
E greu și acum, la începuturi a fost cumplit. Iar „Borgen” exact asta nu ne lasă să uităm. Ne așază în fața unei oglinzi și ne obligă să privim drept în ea. Ce vedem sau, mai bine zis, ce vrem să vedem, depinde de fiecare dintre noi. Pentru multe femei, chiar și azi, e al naibii de greu să recunoască tot acest efort. Consideră că ar fi o dovadă de slăbiciune față de sine, de vinovăție față de familie, de jenă față de superiori sau angajați.
Dar realitatea este că succesul profesional cere multe sacrificii personale. Și asta se aplică și în cazul bărbaților, să fie clar!, doar că, de multe ori, sentimentul de vinovăție pe ei îi motivează. Pe multe femei, însă, le determină să renunțe. De aceea, în ciuda legislației din ce în ce mai favorabile, puține ajung cu adevărat acolo sus, în vârful acela cel mai de sus!
De ce renunță? Iată o altă problemă dificilă, dar mult prea puțin discutată.
Deși, aparent, cel mai greu este atunci când atingi cel mai înalt nivel ierarhic, unde povara responsabilităților atinge apogeul, în realitate, la nivel personal, pentru femei, cea mai grea perioadă este cea de mijloc – middle management. Acesta este punctul critic, momentul în care atât viața, cât și cariera ating și importanța, și convergența maximă. În carieră, efortul de a escalada și de a te afirma este la maximum. La maximum este însă și efortul de acasă, deoarece această perioadă coincide cu cele mai intense responsabilități ale maternității. Ziua devine brusc prea scurtă pentru a le încăpea pe amândouă, iar consecința este că par să facă tot posibilul să se saboteze reciproc.
În această perioadă, cele mai multe femei se găsesc prinse între două fronturi: acasă, unde copiii au nevoie de toată atenția și dragostea lor, și la muncă, unde se cere tot mai multă energie și dedicare pentru a avansa. Este momentul în care se resimte cu adevărat conflictul între carieră și viața personală, iar presiunea devine copleșitoare. Eu așa simt. Și am simțit același lucru în multe dintre interviurile pe care le-am realizat de-a lungul timpului. În spatele microfonului, multe femei recunosc asta deschis. Dar pentru public… nu dă bine la imagine.
De fapt, de aici vine și regretul de care vorbeam mai sus, pentru că în acest punct echilibrul este imposibil, ceva trebuie să treci în plan secund. Și indiferent ce alegi, în frământarea aceasta ești singură. În tăcere, ferită de ochii celorlalți, îți duci, cum zice românul, crucea.
Dar mai e o Cutie a Pandorei căreia simt că trebuie să-i mișc puțin capacul – menopauza. Și pe asta am trăit-o. Nici nu vreți să știți de câte ori m-am gândit că cineva acolo sus nu mă iubește suficient de mult, de mă lovește criza fix în cele mai delicate momente. Aproape nici mie nu am avut curajul să mă plâng. Dar acum… dacă Birgitte a salvat planeta de la un conflict armat în plină criză de bufeuri și transpirații abundente, dacă a luat decizii critice în mijlocul unei perioade crunte, cu multe insomnii și schimbări de dispoziție, dacă a avut îndrăzneala de a lăsa în așteptare ditamai ambasadorul american pentru că avea nevoie disperată de un tampax, doamnelor, cred că e timpul să vorbim deschis și despre asta.
Și când te gândești că am început să scriu acest editorial plecând de la premisa: eu vara nu dorm… pentru că, de la atâta energie solară, îmi bubuie capul de idei… mă gândesc că poate n-ar fi rău să folosim această fărâmă de vară care ne-a mai rămas pentru a reflecta și asupra acestor subiecte ”pandorice”. La toamnă, mișcăm niște capace?
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 291
Pentru abonare, click aici
