Generația X, Generația Z și mitul Meșterului Manole
Când un copil perfect sănătos rostește primele cuvinte sau face primii pași la doar câteva luni, bucuria acestor prime victorii este imensă pentru adulții din jurul lui, cărora li se pare normal ca șirul victoriilor să continue: prima poezie, primul cuvânt citit, prima coroniță. Pentru acest copil performanța este cuvântul care-i definește succesul, iar într-un mediu favorabil și cu un fond genetic bun, acesta vine de la sine.
Când un copil cu probleme de sănătate rostește primele cuvinte sau face primii pași abia pe la câțiva ani, pentru adulții din jurul lui victoria este incomensurabilă, deși sunt conștienți că, de fapt, aceasta este doar o etapă și că urmează un drum lung și anevoios. Obiectivul lor primordial este să-l ajute să devină independent, să se miște și să se întrețină singur. Și copilul acesta reușește. Devine un adult responsabil pentru care, însă, independența fizică și financiară înseamnă, de fapt, succesul.
Nu am ales întâmplător aceste exemple, am vrut doar ca, prin cuvinte simple și realități banale să reliefez cât de subiectivă este noțiunea de succes, cât de incorect este să tot căutăm standarde cu care să-l măsurăm, dar și cât de greșit este să judecăm oamenii doar după rezultate. Pentru că, la urma urmei, nimeni din afară nu știe ce se ascunde în spatele succesului și care este în realitate prețul plătit, dar și marele câștig.
”Profesional am o carieră desăvârșită, dar nu-mi place omul care am devenit”
Extrapolând ideea, și în afaceri, și în carieră, ca și în viață, fiecare pleacă cu propriul bagaj, moștenit sau dobândit, mai mult sau mai puțin voluminos, mai mult sau mai puțin valoros. Important este cum îl gestinonezi, cât ești de capabil să exploatezi la maximum fiecare obiect din el, dar și dacă ai curajul să te debarasezi la timp de ceea ce devine prea greu de cărat. Pentru că da, în mentalitatea actuală, succesul (1% inspirație, 99% transpirație) înseamnă nu doar acumulare (de cunoștințe, de abilități, de bani, de putere), înseamnă și renunțări, și sacrificii. Iar în prezent, cel mai des întâlnit sacrificiu pe care îl recunosc public profesioniștii de top este renunțarea la sine, neglijarea propriilor nevoi și plăceri. Unii acceptă și-și asumă asta, alții însă conștientizează prea târziu ”ce au pierdut” și regretul ia locul împlinirii de sine.
Ei reprezintă practic cele mai triste povești de succes. Drept urmare, unii devin zbiri, alții clachează. Și totuși, există și o categorie care se reinventează, care găsește suficiente resurse să se reconstruiască. Categoria aceasta este, de fapt, cea de la care primim cea mai corectă măsură a succesului. Pentru că e un act de mare curaj să recunoști: ”profesional am o carieră desăvârșită, dar nu-mi place omul care am devenit”. Lor, pentru că și-au asumat asta și au fost dispuși să vorbească, le datorăm acum noua abordare de pe piața muncii, conform căreia a devenit deja o prioritate asigurarea unui echilibru între carieră și viața personală. Din greșelile acestor oameni, care și-au consumat toată energia pe țel, ignorând să se bucure de drumul parcurs pentru atingerea lui, trebuie să învățăm. Cu atât mai mult cu cât regretul aceasta reprezintă cea mai fină graniță între succes și eșec.
Tânăra generație nu va fi dispusă să-și ”zidească” viața profesională între patru pereți ai unui birou
Nu vă închipuiți că se întâmplă rar, e o problemă ce se va acutiza tot mai mult, pe măsură ce generațiile noastre (cele care încă mai acceptăm să ni se strecoare subtil, printre rânduri, în fișa postului, sacrificiul) se vor retrage din activitate, odată încheiată misiunea.
Noua generație nu înțelege sacrificiul, am discutat deseori cu adolescenții subiectul acesta. Pentru ei respectul pentru muncă este una, sacrificiul este altceva. Sunt dispuși să muncească, dar refuză categoric să devină sclavii unui job. Sunt dispuși să învețe până la epuizare, dar nu să renunțe la micile lor bucurii. Mitul Meșterului Manole, dispus la jertfa supremă pentru atingerea idealului profesional, pentru ei e doar un mit, nu un exemplu de carieră. Oricum ei au aproape înnăscută o abilitate care generației noastre îi lipsește cu desăvârșire: o extraordinară ușurință de a construi și dărâma, doar pentru a reconstrui ceva mai bun. Nu se lasă încorsetați de tradiții, de cutume, de reguli consacrate. Vor să fie liberi, să experimenteze, vor să-și domine cariera, nu să se lase dominați de ea.
Știu, uneori strâmbăm din nas, ba chiar le condamnăm atitudinea, dar nu uitați: cel mai probabil, chiar dacă inconștient, noi i-am educat așa. Poate și ca un efect mut al frustrărilor noastre. Acum, ”răul”, ”binele” (deocamdată nu pot să apreciez) este deja făcut. Și vrem, nu vrem, viitoarele afaceri de succes vor fi cele care vor înțelege și satisface această nevoie. Căci, categoric, tânăra generație nu va fi dispusă să-și ”zidească” viața profesională între patru pereți ai unui birou. Ea va fi cea care va da valoare succesului.
