Indiferența de gen și hoții de timp
– Dacă ar fi să îți reproșez ceva… întotdeauna ai stat prea mult timp la serviciu.
-Imposibil să gândești așa … întotdeauna mi-am făcut timp pentru tine, întotdeauna am fost lângă tine. Și când nu m-ai chemat…
– Eu nu spun că nu ai stat suficient cu mine, ci că ai stat prea mult la serviciu. Fii atentă, te rog, la nuanță. Eventual, poate nu ai stat suficient cu tine, nu cu mine. Noi doi suntem bine!
Discuția aceasta am avut-o cu fiul meu în urmă cu câteva săptămâni și, recunosc, m-a măcinat câteva zile. Apoi, a trecut. Ca toate celelalte frământări, și ea a fost acoperită de altele, și de altele, până a fost uitată, am zis eu, complet. A rămas, probabil, ascunsă în subconștient, de unde, într-un fel sau altul, am resimțit în permanență un sentiment de vinovăție.
Mi-am reamintit-o, brutal aproape, în momentul în care am citit răspunsurile la întrebările pentru cover ale Georgetei Dendrino. De ce? Pentru că mi-am dat seama că nu sunt ”defectă”, o incapabilă să-mi gestionez mai bine timpul. Că realitatea este pentru toate aceeași, trăim pe foarte repede înainte. Și că, indiferent de oraș, de țară, de complexitatea slujbei, de nivelul la care profesăm, cel mai mare dușman al unei femei care muncește este TIMPUL. Acel timp pe care, deși facem tot posibilul să-l folosim cât mai eficient, cât mai corect, cât mai profitabil, într-un final tot împotriva noastră se întoarce.
Și pentru bărbați e, cel mai probail, la fel. Când l-am întrebat pe fiul meu ce i-ar reproșa tatălui său, mi-a spus, fără să ezite: Același lucru, am vorbit și cu el chestia aceasta, însă el a luat-o ca pe o constatare, nu la modul personal ca tine. Văd că te-ai și aricit puțin!
Da, m-am aricit, m-am simțit vinovată și nedreaptă deși, fiul meu, aproape bărbat, a spus totul simplu, fără resentimente, fără tristețe. Nici o secundă tonul lui nu trădat a reproș. Dar eu…
De fapt, aceasta este, din punctul meu de vedere, diferența majoră între bărbați și femei. Supuși acelorași presiuni, fie că vorba de familie, serviciu, societate, ei, bărbații, reacționează mai puțin încorsetați de sarcini, mai puțin îngrijorați, mai dur, mai bărbătește. Noi, femeile, ne simțim mult mai responsabile, mai implicate (aș îndrăzni să spun chiar supra-implicate), luăm totul la modul mult prea personal. Cred că puțină detașare, ne-ar prinde bine! Iar asta, categoric, nu ne poate învăța nimeni sau impune prin legi și reguli. Ține de fiecare dintre noi, de felul în care vrem sau suntem dispuse să cerem și să-i lăsăm pe cei din jur să ne ajute. Și e valabil și acasă, și la serviciu.
Am peste 30 de ani vechime în muncă și am trecut în toți anii aceștia prin toate ipostazele: junior, senior, subaltern și lider. Când am intrat în presă, meseria era cumva percepută ca una masculină, numărai pe degete fetele dintr-o redacție. Dar n-am cerut nici măcar o singură dată să fiu menajată, protejată… ce-i drept nici nu s-a înghesuit vreodată cineva s-o facă. Exact ca peste tot, de altfel. Nu stă nimeni să te mângâie pe creștet. Ești capabil, te descurci, te zbați, reușești, bine! Nu, la revedere! Indiferent de gen. N-o să te țină nimeni într-o echipă doar fiindcă ești femeie ori bărbat. În funcție de responsabilități, ai calitățile necesare sau nu. Punct. Ce face diferența de gen însă, cu atât mai mult cu cât, ca femeie, aspiri la o carieră de succes, este gradul până la care poți, vrei și ești lăsată să te implici.
Iar aici se închide cercul, pentru că, vrem-nu vrem, ne întoarcem tot acasă. Locul în care, de fapt, ni se construiește cu adevărat viitorul. Unul care depinde covârșitor, nu de inteligența, nu de educația ori școlile absolvite, ci de cine, când și cum ne susține. Părinții, copiii, soțul sau partenerul de viață, ei sunt, practic, cei care ne oferă sau nu timpul și odată cu el carierele pentru care ne zbatem și la care visăm încă din clipa în care conștientizăm că suntem femei.
Articol preluat din numărul 265, martie 2020 – GRATUIT în ediție digitală – al Revistei CARIERE. Pentru alte detalii legate de abonare, click aici.