Înșir-te mărgărite!

Când fiul meu era mic, de fiecare dată când simțeam că îl apasă ceva, dar refuza să vorbească despre, apelam la joc. Lego, preferatul lui, mă ajuta întotdeauna să sparg zidul de tăcere.

Construiam împreună o locomotivă, apoi, separat, vagoane, pe care le atașam unul câte unul. Fiecare vagon era o întâmplare recent petrecută, așa că unele erau frumoase, multicolore, altele mici și diforme. Construiam și povesteam ce reprezenta fiecare vagon, explicam de ce am ales să-i dăm forma respectivă, cum am ales culorile etc. Așa îl provocam să vorbească, să scape de povara gândurilor. Odată construite toate, porneam în călătorie, stabileam unde să oprim și să garăm vagoanele diforme și spre ce destinații să pornim cu cele multicolore. Prin joc, transformam neliniștea într-o aventură. Într-o poveste din care, însă, și eu învățam mult. Pentru că, la sfârșit, după ce el adormea, abia când priveam vagoanele mele abandonate și realizam ce reprezentau ele, îmi dădeam seama câte întâmplări frumoase trecusem cu vederea în acea zi. Că mă lăsasem prea mult frământată de oameni mici ori lucruri mărunte, ignorând prin noianul de pietre complet neprețioase strălucirea veritabilelor mărgăritare.

Trenulețe nu mai construim de mult timp, dar, într-un sertar din sufragerie, într-un loc doar de mine știut, am păstrată o piesă lego. Ea e antidotul meu la tăcere, punctul de plecare în fiecare nouă călătorie, fiecare urcuș.

Evident, cu fiecare an ce a trecut, și destinațiile, și obiectivele, și prioritățile mele au fost altele, iar harta mea interioară s-a tot scris și rescris. Astăzi, am ajuns însă într-un punct în care altfel apreciez pantele și distanțele, altfel îmi dozez efortul și așez piloleții. Da, știu mult mai bine tehnicile ori cum să utilizez echipamentul, dar tocmai pentru că știu toate aceste detalii, sunt mult mai atentă la cum pășesc, la oamenii care urcă odată cu mine, la cei care gestionează coarda și țin tot peretele în siguranță.

Toți cei ajunși în punctul acesta știm, câteodată ai nevoie de curaj să urci, altădată ai nevoie de curaj să renunți. Dar tot de curaj ai nevoie și să te oprești. Să respiri adânc și să privești. În sus, ca să îți stabilești corect următoarele ținte, în jos, la drumul parcurs, la ceea ce ai reușit deja să depășești.

Orice astfel de oprire reprezintă un moment bun în care să-ți așezi viața an după an pe coardă, să vezi ce ai câștigat, ce ai pierdut, dar, mai ales, să descoperi toate acele ”mărgăritare” pe care le-ai trecut cu vederea atunci când erai prea absorbit de urcuș. E un moment bun să realizezi că nu doar drumul este important, ci și oamenii alături de care ai urcat. Să îți amintești ce ați făcut împreună, ce emoții ați trăit, cum te-au făcut ei să te simți. La urma urmei, e descurajant să tot lupți, să te zbați, dacă cel de lângă tine nu-ți apreciază efortul, nu-ți recunoaște și valorizează succesul, nu se bucură cu tine de realizări.

În pauze ca acestea înțelegi că, practic, asta e viața: un șirag de conexiuni, de oameni care își împărtășeșc drumul și se susțin sau nu unul pe celălalt, oameni care adaugă sau nu sens și profunzime experienței tale.

”Atașează-te de cei care te pot face mai bun și acceptă-i în viața ta pe cei pe care la rându-ți îi poți face mai buni!”, spunea Seneca. Un îndemn sănătos, un fel de alineat al acelei legi nescrise prin care se creează șirul acela nesfârșit de susținere, de bine care atrage bine. Viața însă nu este doar un cerc virtuos. Nici eu, nici tu, nimeni de pe lumea aceasta nu are în propriul șirag doar mărgăritare.

Dar avem la îndemână liberul arbitru, puterea noastră interioară de a modela, de a alege… dacă ridicăm sau nu ziduri, dacă garăm sau nu vagoane, dacă ne debarasăm sau nu de balast, dacă ne străduim sau nu să șlefuim fiecare piatră, oricât de mică sau aparent banală ar fi.

Așa că, în noul an, vă doresc să aveți curajul și înțelepciunea să faceți alegeri cât mai bune, care să vă aducă împlinire și să vă apropie de cât mai mulți oameni excepționali!

Imagine: Pixabay

---