Între gura lumii, mască și fes. Dilema socială
Dacă întrebi 100 de români ce cred despre autenticitate, dacă e bine să fii și să te expui autentic, majoritatea covârșitoare va răspunde DA. Teoretic, autenticitatea este o valoare în care mulți români cred. În realitate însă, dacă duci sondajul mai departe, în profunzimea înțelesurilor acestui cuvânt, lucrurile se schimbă dramatic.
Sunt cercetări efectuate de-a lungul anilor (multor ani), care indică fără dubiu că noi, ca popor, avem o intoleranță socială ridicată față de imigranți, homosexuali, adepții altor religii sau etnii. Nu înghițim nici excentricitățile, încă întoarcem capul după persoanele de altă rasă sau culoare, până și ideea concubinajului ori divorțului o digerăm mai greu. Blamăm rapid eroii, dacă, la un moment dat, nu ne ating așteptările, punem deseori sub semnul incertitudinii succesul, bogăția, ne deranjează deseori faima altora, în special cea muncită, de regulă, pe cea efemeră o admirăm.
Ne place sau nu, toate acestea sunt realități de netăgăduit. Și totuși, credem în autenticitate, milităm pentru ea, ba chiar o susținem cu mândrie. Iar asta nu e neapărat o ipocrizie. Pur și simplu, conștient sau nu, ca popor, atunci când vorbim de autenticitate, avem tentația să-i atribuim standarde și calități înalte. Pentru foarte mulți români, autenticitatea înseamnă, fără echivoc, superior. Și nu doar atât! Învestim cu virtutea autenticității ceea ce considerăm și simțim NOI că este superior, etic și moral. De aici și divergențele din sondaje. Pentru că, de fapt, autentic înseamnă să fii fidel propriilor principii și valori, să te comporți, să te afișezi, să vorbești natural, exact așa cum ești și simți. Iar ca să faci asta în România, iată, în multe situații, înseamnă să îți asumi riscul de a intra în malaxor și a fi mărunțit de gura lumii. O gură care nu contenește să judece, să pună etichete, să încadreze în șabloane. O gură care, amețitor de repede îți poate transforma lumea într-un pat al lui Procust, pentru care fie ești prea mic, fie ești prea mare. Un pat deasupra căruia mulți critică aspru, zdrobind sub bocanci credințe și demnități.
Tocmai de aceea, doar cei foarte curajoși sau foarte înțelepți aleg să umble continuu nestingheriți fără mască. Cei mai mulți o avem la îndemână în permanență, o așezăm sau o dăm la o parte, în funcție de conjunctură și context.
Unii discret, conduși de bunul-simț. Alții cu gesturi exagerate, pentru ei, să se remarce, să epateze, să atragă atenția e tot ce contează. Atitudini, uneori apreciate, alteori înverșunat taxate, dar care, de fapt, ascund frici ori complexe.
Dar mai există o categorie pentru care masca reprezintă doar un accesoriu inutil. Ei sunt purtătorii de fes. Pentru ei, avantajele, beneficiile, propriul interes ori confort primează. Și, din păcate, ei sunt cei care se cocoață cel mai lesne în vârf. Iar de la înălțimea funcției și a acestor comportamente și nonvalori, nici gura, nici plânsul lumii nu se mai aude. Și știți ce este culmea?! Sunt extrem de autentici! Dimpotrivă, când aleg să-și pună masca, dacă tot interesul o cere, o fac pentru a se afișa mai drepți, mai buni, mai empatici, integri. Adică departe tare de ceea ce sunt cu adevărat. Și cum succesul lor, agresiv afișat, e extrem de vizibil, ei sunt, de fapt, și cele mai la îndemână modele. Practic, ei, acompaniați de ”justițiarii” care își lustruiesc bocancii pe fastuoasa lenjerie a echității, egalității și incluziunii ce îmbracă patul lui Procust, sunt cei care au transformat autenticitatea din virtute în dilemă socială.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 284
Pentru abonare, click aici
