La răscruce de drumuri
Cei mai mulți dintre voi știți, sunt convinsă, clipul cu acel pilot de linie de la Turkish Airlines, care, aflând că printre pasagerii cursei se află unul dintre foștii săi profesori, a ținut să-i mulțumească public pentru tot ce i-a oferit în cei 10 ani cât i-a fost ghid în viață, pentru felul în care i-a modelat viitorul. Un gest emoționant, plin de respect și recunoștință.
Comentariul care însoțește materialul video se încheie așa: ”O națiune cu adevărat civilizată și prosperă este aceea care își respectă profesorii. În Japonia, de exemplu, profesorii sunt singurii oameni care nu se pleacă în față împăratului”.
Să fii dascăl… mi se pare cea mai nobilă profesie din lume. Fiecare dintre noi suntem rezultatul muncii acestor oameni și, în clipele noastre de sinceritate, fiecare mulțumim cel puțin unui profesor care ne-a marcat copilăria sau adolescența. Fiecare avem unul preferat, dar, per total, fiecare suntem acum ceea ce au construit ei, toți, în ani, cărămidă cu cărămidă. Unele mai strâmbe, altele ciobite, unele îndesate cu forța, aruncate brutal de la distanță. Altele impecabile, așezate cu grijă, cu migală, cu dragoste și înțelepciune.
Noi suntem rezultatul școlii, iar școala înseamnă, de fapt, ei. Nu o clădire, mai mult sau mai puțin văruită, cu ferestre mai mult sau mai puțin curate, cu acoperiș trainic sau nu, ori cu trandafiri la intrarea principală. Știu școli mici, sărăcăcioase, precar dotate, dar care emană o energie incredibilă și în care copiii se simt bogați, pentru că profesorii le îmbogățesc fiecare zi cu ceea ce le oferă. La fel cum știu școli de elită, ultra-dotate, cu laboratoare ca de revistă, dar în care intră doar olimpicii. Și în care presiunea rezultatelor îi transformă, deopotrivă, pe copii și dascăli, în vânători de medalii și diplome. Sunt extreme, categoric, dar ceea ce vreau să transmit e că mai presus de aspect, dotări, rezultate, școala înseamnă, de fapt, oameni. Oameni care o înfrumusețează sau sluțesc după chipul și asemănarea lor.
Aș fi putut scrie acest editorial despre cât de strâmb este sistemul, cât de grele sunt ghiozdanele, ce materie stufoasă, ce teme interminabile, ce carențe în infrastructură. Toți știți asta. Și dacă n-ați fi știut până acum, pandemia a fost cea mai clară oglindă pe care am fi putut s-o așezăm vreodată în fața școlii românești. Acum mai mult ca niciodată i-am conștientizat toate nevoile și bubele, dar și toate pansamentele de care am avea nevoie pentru a-i atenua chinurile.
Am ales însă să scriu despre oameni, pentru că tot subiectul acesta este ca un cerc vicios, în care ne tot rotim haotic de 30 de ani, uitând cel mai elementar lucru: totul pleacă și se încheie cu noi, oamenii – copii, dascăli, părinți, comunități, autorități, politicieni. Noi avem puterea de a modela prezentul și viitorul școlii. O păstram cum e acum, o uzină de diplome, șuie, care își exportă cu o mândrie prostească produsele de lux și ignoră rebuturile, sau o transformăm în pista de pe care copiii noștri să-și ia zborul. Să le frângem mai departe aripile sau să le luminăm calea.
Suntem la răscruce. Pandemia ne obligă să urgentăm decizia, să forțăm schimbarea. Nu va fi ușor, nu se va întâmpla repede. Dar dacă tot ne repoziționăm la capătul pistei, bine ar fi să ne alegem ghizi profesori conștienți de menirea și importanța lor. De puterea schimbării, de tot ceea ce le dă dreptul să nu se plece nici în fața împăratului.
Articol preluat din Revista CARIERE nr. 267
