Nascuti concurenti

Cand fetele mele erau la gradinita, ni s-a spus ca la serbarea de Craciun sa-i aducem, fiecare, copilului nostru un cadou pe care Mosul sa li-l dea dupa ce spune poezia. Un cadou mi s-a cerut, un cadou am adus. Gresit! Copiii mei au primit cate un pachetel, in timp ce altii au fost "ingropati" in daruri. Asa intelesesera parintii sa actioneze. Gasisera o ocazie sa demonstreze in public ce pot financiar, in vreme ce eu respectasem conventia si pastrasem pentru Mosul de acasa grosul cadourilor. Rezultatul? Am plecat de la o serbare, fericita prin definitie, cu doi copii plangand. Si nu erau singurii.

Ati remarcat cu siguranta evolutia in timp a dimensiunilor lumanarilor de cununie. S-au marit atat de mult, incat aproape nu mai recunosti simbolul in sine. Nasii trebuie sa fie atleti ca sa le poata tine, iar daca nu sunt, se angajeaza niste voinici K1, cu capul mic si bratul tare. Lumanarile supradimensionate nu aduc mai multa fericire noului cuplu, dar sigur etaleaza forta, prea-plin, statut hiperbolic.

Nu mai amintesc de momentele-cheie din viata pe care trebuie sa le depasim prin competitie: admiteri in scoli, concursuri de selectie, probe de departajare… Traim cu obsesia rasuflarii in ceafa a unuia care ne poate oricand depasi. La scoala, la semafor, la coada pentru fondurile europene sau la pozitia de top. Asa ca dati-mi voie sa cred ca si in materie de dezvoltare personala si succes actionam tot sub acest imperativ. Nu stiu sa existe un loc aseptic, complet curatat de virusul comparatiei, in care omul sa creasca doar de dragul oglinzii, pentru sine. Si nici nu cred ca e nevoie sa-l gasim, ca e bine asa.