Răbdarea pescarului

Sunt fată de la Dunăre. Mi-am petrecut cei mai frumoși ani alunecând pe potecile ei line, printre nuferi și sălcii, furându-i frumusețea și eternitatea, ca o hoață de vânt și de soare, de ritm și de balans liniștitor.

Valurile ei mi-au fost întotdeauna brațele în care m-am refugiat și de căldură, și de durere, și de eșec, iar curgerea ei, izvorul din care mi-am hrănit răbdarea și perseverența. Mi-e dor de Dunărea mea, căreia timpul îi modelează malurile încontinuu, de Dunărea mea, drum fără oprire ori întoarcere, cu nenumărate lecții învățate fie în calm, fie în contra vânt și zbatere printre obstacole ridicate furiș de rădăcini dezlânate și anafoare.

Dunărea mea… Timpul meu, pe care astăzi îl simt tot mai des cum îmi alunecă printre degete, exact cum se strecura apa ei pe lângă mâna parcă abandonată lângă barcă. Timpul meu… de ce simt tot mai des că mă alergi, că mă atragi spre anafoare?

În această nouă lume a fugii, a dorinței ori nevoii de rezultate multe și imediate, în care succesul profesional e tot mai des ridicat la rang de prioritate, o lume în care ziua seamănă tot mai mult cu un drum printre valuri agitate și rădăcini dezlânate, îmi vin tot mai des în minte lecțiile din barca aceea de pe Dunăre. Poveștile în care răbdarea pescarului era considerată o virtute. Pentru că acolo, pe Dunăre, răbdarea nu înseamna pasivitate, ședere fără rost, ci abilitatea de a aștepta liniștit și de a continua să-ți faci bine treaba, fără a te lăsa descurajat de lipsa imediată a succesului, de a lucra cu perseverență și hotărâre în ciuda întârzierilor sau a dificultăților.

Răbdarea pescarului îți amintea că succesul durabil și împlinirea profundă vin de cele mai multe ori odată cu trecerea timpului și cultivarea tenacității, o atitudine esențială pentru a naviga cu succes printre provocările și schimbările inevitabile. Cei care deprindeau răbdarea pescarului, înțelegeau că unele lucruri cer stăruință pentru a se materializa și că era important să-și folosească timpul pentru a învăța, a se dezvolta și a crește, convinși că fiecare pas aduce cu el experiențe valoroase și învățăminte profunde.

Timpul, așa cum îl cunoaștem astăzi, este adesea privit cu nerăbdare. Oamenii își doresc să-și îndeplinească visele, să atingă obiectivele și să vadă rezultatele imediat. Chiar și eu, în agitația capitalei, uit deseori lecțiile Dunării și mă grăbesc. Uit că eforturile răbdătoare sunt adesea întâmpinate cu rezultate mai bune, uit că răbdarea este o cale de a ne conecta la noi, uit că răbdarea ne învață să fim mai conștienți de prezent, prețuind fiecare moment.

Uit că în această nouă lume în continuă mișcare, investiția în timp este, de fapt, un act de generozitate… față de mine și tot ceea ce contează pentru mine.

Dar, din fericire, în crize ori suprasarcină îmi amintesc de brațele Dunării și că, de fapt, în povestea pescarului, ziua nu înseamnă ore, ci momente, nu efort, ci bilanțul din fapt de seară. Răbdarea pescarului este una dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat într-o barcă ce plutea tenace în timp, pentru că viața învățase pe atunci să curgă înțelept în ritmul Dunării.