Sarabanda urbană. Când orașul nu ne mai încape
Recent mutată în București, deci copleșită încă de traficul infernal ce mă chinuia zi de zi, când s-a luat decizia de a lucra de acasă, mi-am zis: sunt salvată! Pentru că, recunosc, în mai puțin de un an, ajunsesem în punctul în care cântăream tot mai des cele două variante ce m-ar fi eliberat de acest stres: fie să mă întorc de unde am venit, fie să renunț la job și să-mi caut ceva mai aproape de noua locuință.
Poate de aceea m-am și agățat cu toată puterea de work from home, o soluție forțată, nedorită la modul general, dar care mie îmi rezolva o mare problemă. Mă gândeam atunci că, dacă demonstrez că pot lucra la fel de bine de oriunde, ba mai mult, că timpul prețios pe care îl pierdeam în trafic îl pot converti în timp dedicat muncii, peste câteva săptămâni, când restricțiile se vor ridica, aș putea include o solicitare de flexibilizare a programului în pachetul de beneficii.
Dar săptămânile au trecut una după alta, iată, mâine-poimâine se împlinesc 18 luni de când lucrez de acasă! În tot timpul acesta, am experimentat toată paleta de emoții și sentimente, de la nevoia la fuga de singurătate, de la relaxare totală la oboseală cronică, de la încredere și mulțumire fără margini la dezamăgire ori frici, cea mai mare, că voi crea o ruptură între mine și lume și asta s-ar putea răsfrânge asupra muncii mele și a creativității.
Acum, am depășit deja toate fazele acestea, sunt în cea în care mi-e dor. De tot… de birou, de colegi, de micile șuete sau marile discuții. Dacă ar fi posibilă teleportarea, mâine aș cere să mă întorc la program normal, dar cum nu e, fiecare dor, fiecare nevoie și gând se izbește ca de un zid de vechiul meu vrăjmaș: traficul.
Am crezut că e doar problema mea, de încă „neadaptată”, „neînvățată” cu trepidațiile capitalei, dar, pe măsură ce se vorbește tot mai mult de reluarea activității, înțeleg că în această situație sunt mulți, că e o problemă generală în companii. Tocmai de aceea, acum, scenariul hibrid de lucru pare cel mai popular pentru munca în viitor. Cel puțin deocamdată!
Traficul, timpul prețios irosit în marile orașe, cu tot alaiul lui de neplăceri – zgomot, noxe, aglomerație, stres, este însă și unul dintre motivele des invocare de cei care aleg să se refugieze la țară (cea de a doua temă abordată în această ediție). Familii întregi, cărora, aparent, nu le lipsește nimic la oraș, iau decizii, la fel de aparent, drastice și pleacă „în lumea largă”, în căutarea de spațiu, aer curat, libertate. Aleg să renunțe la (din nou) aparentul confort urban în căutarea unei vieți sănătoase și a unui timp consumat cu sens.
Și uite așa, pandemia ne-a arătat cât de mici ne-au rămas orașele! Cât de greoi ne mișcăm prin ele, ca niște uriași biblici aflați într-o alertă permanentă de a nu lovi, de nu strivi ceva, în perpetua fugă dintr-un cartier în altul. De fapt, nimic nu ne mai încape în țara asta! Nici orașele, nici șoselele, nici școlile, nici spitalele. Toate par tot mai mici, deși noi suntem tot mai puțini. Dar nu trebuie să ne mire! Este rezultatul previzibil al unei urbanizări defectuoase, în care doar s-a construit, fără să se țină cont de infrastructură și servicii. Al unei modernizări privite doar din perspectiva câștigului locativ, fără a lua în calcul și nevoile de după – transport, acces la sănătate și educație, zone verzi, spații de relaxare etc.
Unii, ceva mai curajoși sau, poate, ceva mai norocoși, au decis să nu mai ascundă mizeria sub roți și au plecat. Ce mai mulți însă, continuăm amețiți sarabanda asta urbană și vicioasă, căutând salvare cu jumătăți de măsură, cum ar fi agățarea cu toată puterea de work from home.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 273
Pentru abonare, click aici
