Școala pe bune, așa cum nu se vede din pozele postate în prima zi de școală
De regulă nu postez poze cu copiii mei în prima zi de școală. Pentru că nu exprimă bucuria autentică, ci cumva cel mult mulțumirea că a mai trecut un an și am ajuns sănătoși, din nou la școală. Anul acesta cu atât mai mult, am simțit cel mai apăsător atmosfera de respingere și lehamite a copiilor în ceea ce privește școala.
De vreo două săptâmâni, de când ai mei au revenit din vacanța în Moldova, nu e zi în care să nu îmi spună că se gândesc cu groază că reîncepe școala. Printre nostalgii, mâțâieli, smiorcăilei și alinturi până la un punct firești vârstei, răzbate însă ideea de bază: școala nu ne place. Fiindcă e plictisitoare, e multă materie din care nu înțeleg nimic, iarăși facem matematică și română în loc de joc și mișcare, iar ne îmbrâncim în clase și pe coridoare supra-aglomerate, iar lecții din care nu pricepem nimic și teme fără sens. Mai nimic nu a rezistat în încercarea mea de a-i convinge că școala are părțile ei frumoase, de neînlocuit: reîntâlnirea cu colegii și prietenii, micile complicități „de gașcă”, acei câțiva profesori care țin lecții faine, plăcerea de a descoperi lucruri noi. Recunosc că arsenalul meu de argumente e tot mai slab și mai puțin credibil în încercarea de a-i convinge în ceva în care nici eu nu prea mai cred, cu toate că mă străduiesc să fiu cât de pozitivă se poate. M-am gândit că poate ai mei copii sunt mai anxioși de felul lor, dar nu-i așa. În preajma școlii, am întâlnit mulți copii ai prietenilor, colegilor, rudelor care toți au aceeași atitudine de respingere a școlii. Nu am văzut ori auzit unul care să spună că abia așteaptă să meargă la școală, nu mai văd nici o sclipire de nerăbdare ori bucurie în ochii lor. Excepție mai fac bobocii din clasa pregătitoare sau clasa I și care au curiozitatea și fascinația începutului.
Și totuși, părinții acelorași copii care își manifestă atât de vocal lehamitea de a merge la școală postează poze idilice cu ale lor odrasle, mai mult sau mai puțin zâmbitoare, echipate mai mult sau mai puțin corespunzător pentru noul an școlar. Cu texte vădit edulcorate despre emoții care sunt doar ale lor. Ale părinților. Nu ale copiilor, elevi care reîncep munca silnică în școală. Și care merg în fiecare zi ca la ocnă, cu ghiozdanul cât un bolovan în spate. Care reintră temători în malaxorul școlar, în goana după medii și note mari, forme fără fond, cu frica inoculată de părinți și/sau profesori cum că mediile mari le asigură un loc la un liceu „bun”, „de elită”, altfel vor ajunge niște nulități. Ei sunt copiii din care părinții și școala și-au propus „să scoată untul din ei” și să-i lasa istoviți de vlagă și tot mai lipsiți de motivație. Copii treziți la ora 6 sau mai devreme, purtați pe drumuri, ținuți în ambuteiaje, ca să ajungă la ora 8 în centru, la „cea mai bună școală” din oraș. Și care mai petrec vreo două ore cale întoarsă , plus escalele de rigoare la cercuri, meditații, și toate cele care se cer bifate pentru o educație aleasă. Copii centrifugați, plimbați de colo-colo, la activități extrașcolare care rareori exprimă preferințele lor autentice. Copii duși în virtutea inerției pe la tot felul de cercuri de dans, balet, pian, dar care nu merg niciodată cu părinții lor la un concert sau nu ascultă acasă muzica pe care o exersează la cerc. Copii îngrășați cu meditații precum purcelul de Crăciun înaintea examenelor de evaluare, capacitate, plus Comperurile și Olimpiadele dintre ele. Copii îndopați cu comentarii literare învățate pe de rost, formule matematice care nu au pentru ei niciun model sau echivalent în lumea reală, multă teorie pe care nu o înțeleg și pe care o uită imediat după examenul pentru care au fost dresați. Copii cărora li se umple capul, dar nu li se deschide mintea. Și cărora li se inoculează obligatoriu obsesia de a fi primul, cu coroniță, șef de promoție, cu 10 pe linie. Obiective presărate cu teama de a-și spune părerea atunci când au alta decât cea a profesorului. Cu stomacul „făcut ghem” de frica de a fi certat, criticat, pedepsit atunci când îndrăznește să fie altfel. Cu teama paralizantă de a primi o notă mică ce la ve strica media și îi va supăra pe părinți atât de tare încât se vor duce imediat la profesor să repare „dezastrul”. Cu rușinea că va fi altfel decât ceilalți colegi care vor râde pentru că „nu e cu turma”. Cam astea sunt sentimentele unui copil în oragul gimnaziului, iar la unii înțeleg că teama, rușinea, inadecvarea se instalează și mai devreme.
Mi-ar plăcea ca la fiecare început de septembrie, fiecare părinte să posteze, pe lângă pozele cu școlarii săi, și care sunt problemele reale cu care se confruntă ei la școală. Da, să le recunoaștem, să le împărtășim și să căutăm împreună soluții decente. Ascunderea realității sub preș, sau mai nou, disimulată în poze super-fericite pe rețelele de socializare, nu e o soluție. Tot aceste rețele pot fi valorificate în sensul bun, cel de a dezbate probleme și a găsi soluții, pentru că mai multe minți, perspective, gândiri pot da și o imagine mai clară. În loc să cosmetizăm realitatea, vă invit să vorbiți despre ea așa cum simțiți. Pe bune. Fără cosmetizări inutile. Sau întrebați-i direct pe copii. În vorbele și atitudinea lor stă realitatea.
Așadar, deschid mai jos o listă și vă invit să o completați cu ceea ce vă preocupă. Scopul nu e să găsim vinovați, ci să căutăm soluții.
Copiii mei se plâng că nu mai au pauze. Sau că sunt reduse la minimum și deseori nu mai apucă să mănânce sau să meargă la toaletă.
Lucrul acesta se întâmplă fiindcă orele sunt mult mai scurte, din cauza celor trei schimburi în școală. Nici nu apucă bine să intre în lecție că sună de pauză, iar ca să mai recupereze, trec de pauză. Dar câte pauze poți anula? Și ce calitate a învățării asigură acest program pe repede înainte?
Culoarele sunt aglomerate, îmbrânceala e inevitabilă, tot din cauza claselor multe. Mult prea multe. Cu copii care aglomerează la maxim o sală de clasă.
Elevii noștri nu mai vor gratuități oferite în bătaie de joc (gratuități plătite tot din taxele și impozitele părinților). Cornul zilnic e o rușine, o pâine „de cauciuc” pe care nici la păsări ori la câini nu îți vine să o dai. O masă caldă la prânz ar fi o mare ușurare pentru părinți, iar pentru copii un alt fel de a socializa cu colegii lor.
Sunt multe ore plictisitoare. Religia e în top. Nu militez pentru excludere, ci pentru o oră de religie autentică, predată de oameni cu vocație, cu har, cu dăruire, care să le deschidă mintea și inima, nu să le umple capul cu informație greu de digerat.
Manualele sunt stufoase, greoaie, contradictorii, uneori chiar penibile și hilare. Mulți profesori citesc din manual, elevii copiază informația, nu există un dialog autentic.
Elevii își doresc ore de dirigenție în care să discute problemele lor, nu să facă exerciții în plus la matematică, română, fizică, chimie, în funcție de specialitatea profesorului-diriginte.
E nevoie ca orele de Informatică și TIC să se desfășoare cât mai mult pe computere și nu pe manuale clasice, în stil analog. Generația elevilor de azi are nevoie de ghidaj pentru meserii ale viitorului, nu pentru profesii care sunt în curs de dispariție.
Copiii noștri au nevoie să fie ascultați și auziți. Cu adevărat. Scoala începe să piardă tot mai mult din dialog, ceea ce nu mi se pare normal. Este monologul profesorului, monologul instituțional, monologul părinților. Nu mai există o reciprocitate. Copiii sunt deprinși de mici sa tacă, sa asculte în sens obedient, să disimuleze, să corespundă, să se strecoare atunci când nu corespund unor standarde pe care nu le înțeleg și nu și le pot asuma.
Toți elevii au nevoie de atenția și considerația educatorilor, chiar dacă nu sunt olimpici. Nu putem fi o țară de olimpici pentru că ajungem astfel la procente uriașe de analfabetism funcțional. Etichetele care li se pun în școală copiilor le pot distruge motivația pentru studiu, dragul de școală și de profesori. Fiecare copil e bun la ceva și sunt puțini dascăli care se pricep să recunoască vocația copilului. Nu cred în mediocritate, ci doar în lipsa de interes a profesorului, justificabilă doar prin prisma lipsei de timp, în condițiile în care lucrează cu aproape 40 de copii la clasă.
Din clasele mici, copiii învață prea devreme că e mai bine să tacă decât să își exprime opinia. Învață că e o rușine să ai o părere diferită de a celorlalți, Doamne-ferește să fie diferită de a profesorului! Și uite-așa li se atrofiază încet și sigur responsabilitatea propriei păreri, asertivitatea, capacitatea de argumentare și dezbatere, vorbitul în public, creativitatea, gîndirea analitică, discernământul, simțul civic. Exact conceptele despre care se spune că trebuie cultivate ca să putem face față în competiția cu roboții și inteligența artificială în general. Toate aceste soft skills stau la baza meseriilor viitorului. Și tocmai acestea sunt descurajate constant, ca fiind inoportune, deranjante sau chiar „impertinente”.
Copiii adoră să lucreze în echipă. Încurajați-i să facă echipe mai mari sau mai mici, să conceapă proiecte comune, să își asume sarcini și roluri. Au nevoie de spirit de echipă ca de aer, nu de competiția acerbă și deseori inumană de care face uz școala clasică. Au nevoie de știința relațiilor, de empatie, de sprijin, de comunicare, de însuflețirea pe care le-o dă lucrul împreună. Meseriile viitorului cer imperios aceste deprinderi. E mare nevoie ca ele să fie cultivate și acasă, dar și la școală.
Am încercat să adun la un loc revoltele copiilor pe care îi am în preajmă, nu doar ai mei. Știu sigur că sunt mai multe, de aceea vă invit să le adunăm și să căutăm soluții. Le-am pus într-o formă „publicabilă”, deși uneori îmi vine să organizez o conferință despre educație numai cu copiii. Să îi auzim pe ei, cu revolta lor, cu frustrarea lor, cu lehamitea lor. Poate că de aici ar trebui pornită revoluția în educație. De la ei, de la elevi, de la beneficiarii și „clienții” sistemului de educație.
Ca părinte, îmi doresc ședințe cu părinții care să dezbată și altceva decât fondul clasei, cumpărarea de manuale alternative, cotizația pentru paznici, femei de serviciu, cadouri pentru profesori. Mi-ar plăcea să vorbim despre posibilitatea de a avea în școli consilieri vocaționali, psihologi, medici școlari care să facă controale periodice pe bune, nu simulacre de adeverințe de sănătate, și alte probleme care au de-a face cu calitatea educației. Până la urmă, școala trebuie să formeze caractere, oameni adevărați. Nu roboți care să memoreze informație și să o reproducă precum papagalii. Vorba lui Neagu Djuvara, avem nevoie de „un cap bun, nu de un cap plin.” Iar schimbarea ar trebui să vină de jos în sus, de la părinți la sistem. E clar că de sus, de la sistem, nu mai avem nici o speranță și orice văicăreală e inuitilă. Și vă rog, nu mă trimiteți la școli private fiindcă nici dacă ne-am hrăni cu aer și am locui în stradă nu ni le-am putea permite. Toți cotizăm cu taxe și impozite pentru învățământul public, așa că avem dreptul la o școală de stat de calitate. Învățământul de elită produce creiere pentru export, nu viitori adulți care să pună umărul la reconstrucția și prosperitatea acestei țări.
Până una-alta, vă invit pe 20 septembrie, la Conferința Educația 4.0, cea care adună cele mai pertinente voci ale educației la ora actuală. Dezbatem și aici ceea ce vă preocupă ca părinți, educatori, angajatori. https://revistacariere.ro/inspiratie/educatia-4-0-revolutia-transformarii-noastre-ca-societate-de-unde-incepem/
Foto: pixabay, unsplash