Scrisoare către șefa. Urma mea de ruj
Ani la rând, la începuturile carierei mele, am călcat pe cioburi încinse. Să câștigi respectul, dar, mai ales, să îl păstrezi, mi s-a părut deseori muncă de Sisif. Era suficient să râzi un pic mai tare și deja asupra ta, ca femeie, se arunca anatema. Lucruri absolut firești pentru colegii bărbați, pentru noi erau răzvrătiri, adevărate acte de curaj.
Ne-am sprijinit și încurajat în echipă? Categoric da! Dar, în acelși timp, în teren, cele mai aprigi dispute le-am avut cu șefe femei. Pentru că și ele, prinse în propria luptă pentru promovare, în propriul hățiș de stereotipuri și prejudecăți, gestionau la fel de greu lucrurile. Și da, pe atunci, pe când prezența femeilor în poziții cheie era excepția, nu regula, le era mult mai ușor să răzbească celor mai aprige, bătăioase, masculinizate forțat.
Nu știu pentru altele cum a fost în acele vremuri de-a dreptul incandescente, atât de aproape de big-bang-ul mediului de business, dar mie mi s-a părut dificil să cresc ținând cu dinții de acea virtute profesională autoimpusă – să nu fac compromisuri sau rabat de buna educație și bunul simț.
Și totuși…
Când am primit prima funcție de coordonare echipe, printre multele mesaje de felicitare, am primit și un mail de la un om foarte drag. Niște cuvinte și sfaturi absolut minunate. Mail-ul acesta avea însă atașat și un document cu numele: Scrisoare către șefa. Practic, un editorial conceput sub forma unei epistole din partea unor angajați către șefa lor (fostă colegă, chiar una ”de gașcă”), o profesionistă desăvârșită, dar de o agresivitate greu de suportat, o atitudine dictatorială, un comportament de gardian.
Imaginează-ți că în maxim 5 minute trebuie să pleci în cea mai neașteptată și provocatoare călătorie a vieții tale. Ca un ultim retuș, arunci un ochi în oglindă și… pe cămașa preferată zărești o urmă de ruj. Nu poți să schimbi cămașa, bagajele sunt toate în mașină! Nu vrei să renunți la ea!
Sentimentul acesta de prăbușire l-am avut după ce am citit scrisoarea. Oricine mă cunoștea știa cât de departe sunt de fiecare frază. Și atunci, de ce trebuia să o citesc?, l-am întrebat. Am cunoscut o groază de femei faine, care, odată ajunse în postura de șef, s-au schimbat radical, iar eu chiar nu vreau să te schimbi! – mi-a răspuns.
M-a răscolit profund mesajul. Pe de o parte, cu niște ani în urmă părăsisem un loc de muncă din cauza unui șef toxic, știam cum un singur om poate dărâma într-o clipită un întreg eșafod, pe de alta, mă înspăimânta de-a dreptul perspectiva că ”puterea” te poate transforma în ceva atât de urât.
Și atunci, ce faci când vezi urma de ruj? Dai fuga la baie și te zbați s-o cureți cât mai repede, cât mai temeinic, până când dispare. Pentru ceilalți. Tu însă vei ști pentru totdeauna că, înainte să pleci în cea mai curajoasă călătorie a vieții tale, ai pierdut timp și entuziasm curățând o urmă de ruj!
Scrisoarea aceea a rămas undeva pe o partiție de calculator într-un folder denumit ”de-ale mele”. N-am șters-o, n-am mutat-o, n-am dat-o niciodată mai departe. Și, cel mai probabil, calculatorul acela a fost demult dat la casat. Dar în mintea mea ea există. Este tot timpul prezentă acolo și mi-o recitesc, metaforic, de fiecare dată când am de luat o decizie grea. Cumva, scrisoarea aceea este urma mea de ruj de pe cămașa de lider. La fel cum femeile acelea zbir sunt urmele de pe cămășile generației mele. Evident, și cămășile generațiilor de după ascund printre pliuri diferite urme, mai sunt și acum răni de vindecat, inechități greu de acceptat și prejudecăți de învins. Însă, astăzi, universul de business s-a răcit suficient pentru a permite femeilor să călătorească în cele mai neobișnuite profesii și să-și asume cele mai înalte roluri. Fără a mai fi nevoite să se transforme în ceva ce nu vor sau nu sunt.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 282
Pentru abonare, click aici
