Ultimul tren nu e cel din urma

Am fost si sunt inca spectator la calatorii cu Feti-Frumosi si Ilene Cosanzene al caror singur cusur biografic este „perfectionismul”. Va este cunoscuta formula, nu-i asa? In expeditiile despre care am scris, nu doar personajele erau pozitive, ci intreaga desfasurare de evenimente curgea lin, previzibil, intr-o inlantuire fermecata de la bine catre exceptional. Trenul mergea ca racheta, pasagerii faceau conversatie cu DEX-ul pe genunchi, controlorii ofereau flori in stanga si-n dreapta, iar WC-urile erau atat de curate incat iti venea sa ramai sa citesti pana termini cartea… Am scris si am povestit pana cand am ajuns sa cred in minuni: suntem un popor minunat si populam o tara de exceptie! Poate mi-ati vazut vreodata fata incremenita in extaz si gura cascata. Nu era uitare de sine, ci uitare, cu toata modestia, catre „excelenta”. Priveam si ascultam succesul. Devenise un loc comun. Ba, intr-o vreme, cineva chiar ma banuia ca fac scriitura revistei prea eroica. Ce era sa replic? Pai, daca asa sunt oamenii si vremurile? Daca are lumea succes, ce sa fac? Sa caut pete-n soare?
Si, cum va spuneam, cand tocmai incepusem sa ma/va plictisesc cu-atata eroism si excelenta, s-a schimbat macazul. Primele afectate au fost niste trenuri undeva departe, in locuri pana unde nu-mi batea privirea. Auzeam de schimbari de rute, de anulari de curse, de intarzieri, dar in gara mea totul functiona inca ceas.
Am mai trait o vreme in confortul zonei de succes al voiajelor, punand in categoria „exceptie” orice veste rea. E la ei, n-au avut noroc, nu s-au priceput, trebuie ca au gresit pe undeva sau s-a interpretat aiurea, ziceam aparandu-mi calatorii. Curand, insa, si pe peronul nostru, unde stateam impreuna cu prietenii revistei, cititori si eroi deopotriva, lucrurile au inceput sa o ia razna. In imediata mea apropiere, linga mine, in fata mea, de jur imprejurul meu. Spre surprinderea mea. „Eu plec”, „S-a inchis”, „Au plecat fara mine”, „Am pierdut trenul”, „Prea devreme”, „Prea tarziu”…
Se intampla lucruri. Altfel de lucruri. Le vad, le simt, le aud. Si le inteleg de ca si cum mi s-ar intampla chiar mie. Nu ma bucur ca se petrec, dar exista si ceva bun in toata povestea: descopar ca personajele mele nu sunt infailibile. Se pot clatina si pot cadea. Sunt din carne si oase. Tusesc ori si-au uitat replica. Abia acum simt ca le pot fi de folos, ramanandu-le alaturi. Ce dac-ati pierdut un tren? Il asteptam impreuna pe urmatorul, cu o cafea si o revista in mana. Hai sa vorbim: ce ziceai despre cariera ta? Pai, sa vezi…